EDITORIAL

Câtă răbdare trebuie să fi avut Florin Iordache…!

de Alin DOROBANŢU

Chiar dacă putem vorbi de o conjunctură favorabilă, una care l-ar fi ajutat pe deputatul Florin Iordache să ajungă, miercuri, 1 februarie 2012, vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, nu trebuie să lăsăm de-o parte meritele omului ajuns în această poziţie de înaltă demnitate publică.
Şi-a început de jos cariera, în urmă cu ani, atunci când, chemat înapoi de caracaleni, pentru a conduce oraşul minunilor, Gheorghe Anghel l-a cooptat în echipa sa. Una din multele echipe, din cele făcute de Anghel în decursul timpului. A fost viceprimar al municipiului, achitându-se corect de misiunea sa. Nu a gândit însă la mai mult, în acelaşi loc. Deşi, tentaţia de a crede că poate ajunge primar i-ar fi fost la îndemână.
Ajunge în parlament în anul 2000, din partea echipei pesediste. Chiar dacă nu l-au vrut cu adevărat puternicii clipei din acea perioadă. De vină să fi fost fisura dintre sufletul Romanaţiului şi noua răsuflare de la Slatina. E veche povestea, iar ecourile ei răzbat peste timp şi astăzi. Au ei, romănăţenii, un mod al lor de a vedea lumea, unul în care nu e loc şi pentru alţii…
Niciodată nu l-au iubit cu adevărat pesediştii, partenerii săi din echipa politică de la Olt. Marin Diaconescu aproape că făcea alergie când auzea de numele său. Poate şi datorită faptului că Iordache era de fiecare dată văzut mai bine de ăia de la Bucureşti decât liderul maxim de la Slatina. Totuşi, la români există starea de suportabilitate, iar asta înseamnă mult în salvarea unor situaţii limită. Cu Toma, în perioada când acesta a fost preşedinte la partid, relaţia nu a fost niciodată cum este astăzi: una de normalitate, în care cei doi să se înţeleagă şi să se completeze reciproc. Abia la alegerile interne din PSD Olt, atunci când funcţia de preşedinte la Consiliul Judeţean a devenit şi preşedinte la partid, cei doi s-au cunoscut mai bine. Niciodată nu e târziu pentru asta, chiar dacă drumurile lor s-au despărţit.
Nici nu se putea să fie altfel, nici în vremurile prezente, acum când pe deputatul Iordache, mulţi dintre colegi săi de la PSD Olt nu-l vor acolo unde merită cu adevărat: în echipa lor. Una unde, de ce nu am recunoaşte-o, nu sunt mulţi ca el. E deja legendă povestea mai de acum un an, când, la Caracal, s-au înfiinţat două PSD-uri. Câte unul pentru fiecare. Iar dacă ar mai fi vrut cineva, se putea înfiinţa şi al treilea…
E ciudat, dar interpretând corect cele scrise mai sus, trebuie spus să deputatul Florin Iordache nu e deloc un tip conflictual. Ba chiar, din contră: s-a remarcat şi se remarcă printr-o poziţie de om care ştie că adevărul e pe undeva pe la mijloc. Că el există într-o formă dată, numai că unghiurile de abordare sunt diferite de la caz la caz.
Paradoxal, a fost singurul susţinător de la Olt al lui Victor Ponta, în competiţia cu Mircea Geoană. A ştiut că un eşec trebuie asumat. Însă, nu s-a bucurat de o recunoaştere completă din partea lui Ponta şi alor lui. Mai mult, probabil că în decursul timpului a fost tentat să plece din PSD. Ar fi avut o seamă de motive pentru a face acest gest, dar, încăpăţânat, a ales să rămână pe loc. Chit că distanţa ideologică dintre el şi Paul Stănescu este o constantă ce defineşte lipsa puterii de dialog din cadrul principalului partid din judeţul Olt.
La alegerea sa în funcţia de vicepreşedinte al Camerei Deputaţilor, pe lângă conjunctura dată de condamnarea lui Adrian Năstase
într-unul din dosarele pe care acesta le are pe rolul Înaltei Curţi, a contribuit, mai mult chiar, consecvenţa sa de a crede că într-o zi va ieşi soarele şi pe uliţa carierei sale politice. Acolo unde, până acum, nu puţini au fost cei care au încercat să-l împiedice să ajungă unde este astăzi: la un pas distanţă de cea mai înaltă funcţie de conducere din Camera Deputaţilor…