EDITORIAL

Merg la film!

de Alin DOROBANŢU

Mă încăpăţânez să cred mai departe că nu fac poziţie de lider de galerie, printre susţinătorii necondiţionaţi ai primarului Darius Vâlcov. Sunt lucruri extraordinare făcute de acest edil, unele stupid concepute, şi tot aşa puse în practică, dar într-o medie a activităţii sale domină, de departe, noua concepţie impusă unui oraş care şi-a câştigat libertatea administrativă la mai bine de un deceniu după ce a fost în decembrie 1989.
Întors teafăr dintr-un concediu pe malul Mării Negre, săvârşit în perioada când rechinul de mare îşi etala dimensiunile minuscule printre turiştii deloc speriaţi de asemănarea sa izbitoare cu o regină a bălţii din apele lacurilor de pe malul Oltului, am avut ocazia, într-o dimineaţă pe la mijloc de august, să ajung după mai bine de 20 de ani în incinta a ceea ce a fost atunci, pe la mijlocul anilor ’80, Cinema 23 August. Pentru cei de o vârstă cu subsemnatul, slătineni de-o viaţă, acel cinematograf constituie un set de amintiri, unele care oriunde te vor fi purtat paşii vremii le iei după tine, fără să le declari la vamă, fără să-ţi fie puse pe cântar înainte de îmbarcare într-o cursă spre ţărmuri mai însorite, mai prietenoase. Se aşează acele clipe în colecţia de amintiri, de unde nu ţi le scoate nimeni. Nu poţi să uiţi primul film la care ai mers fără părinţi, însoţit de colega de clasă, care a acceptat, aproape enervată, o invitaţie pe care ai ticluit-o şi ai rostit-o gâtuit de emoţie după vreo trei luni de frică. Iar, când filmul se numea „Liceenii”, mai departe intuiţi singuri povestea…
Apoi, tot în acel cinematograf, cu sau fără colega de clasă, s-a consumat prima tentativă de libertate colectivă, atunci când cei de la VIII B au chiulit, integral, de la ora de geografie pentru a merge la film. Nu mai contează cum se numea filmul, conta doar că decizia asumării unei libertăţi era luată pe cont propriu, fără să ştie nici părinţii şi nici fratele mai mare. Iar dacă iniţiatorul acelui chiul colectiv vă scrie astăzi, e doar o întâmplare.
Sunt slătineni, uşor încărunţiţi, care şi acum reţin forma şi lucrătura balustradei de inox de la casa de bilete. Acolo de unde, dintr-un gemuleţ, o mână cu o faţă nevăzută, contra a trei lei, a şase lei mai târziu, îţi întindea un bilet uşor cartonat, înseriat de o culoare verde-ou de raţă. Iar dacă se întâmpla ca plasatoarea de la intrarea în sală să uite să-ţi rupă biletul în învălmăşeala produsă în minutele de dinaintea începerii filmului, erai un om fericit, un copil care nu avea nevoie să cunoască bucuria prin haine de firmă, prin nu ştiu ce descărcare de pe net sau prin nu ştiu ce loc într-un club de fiţe.
Dintre filme, multe ce au fost, nu rămân în minte decât cele pe care le vrem noi. Nu înţeleg nici astăzi de ce revăd cu acurateţe scene din „Ringul”, o producţie sută la sută Sergiu Nicolaescu, în care personajul principal conducea un tir pe o şosea ce leagă Műnchen-ul de Viena. O şosea pe care, peste ani, am înţeles de unde o ţineam minte…
Când în august 2010 m-am convins la faţa locului că aici nu ne minte Darius Vâlcov, că acest spaţiu va fi redat municipalităţii, maxim la mijloc de octombrie, bucuria interioară, simţită dar nu afişată, a fost a celui care regăseşte, după ani şi ani, în podul casei, jurnalul cu amintiri, ţinut în copilărie. Iar, o astfel de bucurie nu se împarte cu nimeni. E a ta, şi numai a ta.
Nu sunt un tip hotărât, îmi asum acest defect, dar de data asta nu mă întorc. În octombrie, când va fi gata cinematograful, după ce va trece stagiunea de piloşi veniţi cu invitaţii de la primărie, mă duc la film. O voi face fără să stau pe gânduri. Nu se cade să o sun pe fosta colegă de clasă, pentru că are un soţ militar, legat bine, care nu ar înţelege, sub nici un chip, de ce ar trebui să-şi lase soţia cu altul la film. Iar ea de azi nu mai este cea de atunci, cum nici eu, cel de astăzi, nu mai sunt cel de ieri. A doua oară, voi merge cu cei de acasă şi voi încerca să le spun că nicăieri nu este mai frumos să vezi un film bun decât la cinema. Chiar dacă în casa fiecăruia se poate afla, dacă nu se află până acum, o plasmă, un LCD, un DVD sau un HomeCinema.
Iar dacă în octombrie voi putea să merg din nou la film, meritul este al unui primar pe care vă promit că de mâine încolo am să-l critic pe seama unor proiecte eşuate, dar despre care nu vorbesc astăzi. Deşi, între noi fie vorba, printre chiulangii de la Şcoala 8, care au plecat de la ore ca să vadă un film, la câţiva ani după subsemnatul, s-a aflat şi elevul Darius Vâlcov. Nu ştiu însă cine era colega de bancă…