ÎNSEMNĂRI

Strada Profesor Mircea Botez

de Dumitru SÎRGHIE

„Căci tu, Lumină de Zi, eşti de-a pururi, noi suntem, cei ce murim.”
(Vasile Pârvan)

Am primit cu mare bucurie hotărârea Consiliului Local Slatina, aceea de a da numele unei străzi slătinene „PROFESOR MIRCEA BOTEZ”. Acest act, pecetluit de primarul Darius Vâlcov, m-a întors în timp, determinându-mă să scriu câteva rânduri în memoria MENTORULUI meu drag, MIRCEA BOTEZ.

În urmă cu un deceniu, a plecat dintre noi, după o suferinţă pe care numai el ştia s-o înnobileze, profesorul şi ziaristul Mircea Vasile Botez. A plecat învingător ca de la o partidă de tenis în care a câştigat toate seturile… Deşi vreme de peste cinci ani de zile am fost, fără încetare, prin preajma sa, nu-mi este deloc uşor a scrie despre cel căruia îi datorez devenirea mea ziaristică (atâta cât este). Chiar dacă se putea citi pe chipul şi în expresia ochilor săi dorinţa de a mai rămâne, Mircea a ascultat de astă dată, de alt glas, cel al pajurii negre, care l-a cărat grăbită în Labirint… Tocmai el care n-a ascultat niciodată de nimeni, tocmai el – cel mai nonconformist ziarist şi consilier municipal, a avut – de astă dată – această mică ezitare… iar Destinul s-a grăbit repede, pentru că ar fi fost posibil ca Mircea Botez să se răzgândească. Pentru că, în cei cinci ani, de când îl cunosc pe Mircea Botez, şi-a bătut joc de moarte, de câte ori a vrut el… Când aceasta (moartea) se credea biruitoare şi atotstăpânitoare, el scotea mereu câte un şeptar din mâneca vieţii, fugărind-o şi umilind-o.
La un moment dat, însă, lui Mircea Vasile Botez i s-au terminat şeptarii… părăsind acest maidan al minciunilor şi răutăţilor de tot felul, lăsându-ne mai trişti, mai săraci, mai goi, în această împărăţie a tuturor văzutelor şi tuturor nevăzutelor… Într-o vreme, când toate jurnalele noastre locale erau total aservite unei anumite politici, Mircea Botez mi-a arătat ce înseamnă demnitatea de a scrie liber. De a-ţi exprima punctele de vedere, într-o lume a presei, unde totul se consemna şi se impunea de sus. De la el am înţeles cu adevărat ce înseamnă nefericirea, nedreptatea, ghetourile şi diasporele spirituale, având grijă să mă ferească de capcanele şi culisele mizerabile ale politicii locale. Dar pe el nu s-a menajat niciodată. A practicat o politică dură, nealiniată, justiţiară şi a fost unul dintre cei care aveau ceva de spus în Consiliul Municipal. A fost tot timpul deasupra oricărui cocoş cântător de lozinci, practicând o filosofie care vine de la Vasile Pârvan: „Toate ne sunt îngăduite, însă nu toate ne sunt de folos!”
A fost un om aspru, cu cuget viu şi comprehensiv, un caracter ferm care ţinea bine ferecat, în fondul său, un suflet nobil, sentimental, pentru că se trăgea dintr-un tată, moldovean de-o rară erudiţie (care a fost secretarul lui N. Iorga) şi o mamă cu sânge albastru din Abrudul Iancului…
În scris, ca şi în exprimarea liberă, avea un stil netemător, îi plăceau uneori complicaţiile din care ieşea surâzând – deci învingător – şi a fost grijuliu până la nuanţări, atât cu slova scrisă, cât şi cu cea spusă. Inevitabilele sale omeneşti scăderi, defecte ori fobii şi obsesii, nu erau decât trepte fireşti ale îndoielilor, regretelor şi nemulţumirilor caracteristice firilor înzestrate. Mircea Vasile Botez a găsit, prin moarte, acea „a treia cale” de ieşire din această atmosferă de banalitate, urâţenie şi micime, din această lume pe care a criticat-o şi a adorat-o în aceeaşi măsură… S-a retras din vâltoare şi vârtej, prinzând peştele cel mare al vieţii sale (era un pescar nativ) pe care l-a trecut peste Aheron, unul din fluviile Infernului, într-o lume cârmuită de Caron. Abia astăzi pot desluşi mai exact adâncurile vorbelor şi gesturilor lui Mircea Botez, numai astăzi pot citi sensurile amintirilor pentru clipele pe care le-am petrecut împreună, la cârciumă sau aiurea, ori în spaţiul din casa sa plină de cărţi şi iar cărţi, lumină, creioane, carnete, hârtii, mape şi tot calabalâcul acela nobil şi înşelător care răpeşte vieţii părţi din deşertăciunea ei.
O imagine de-o înălţime infinită şi de-o acurateţe nemaiîntâlnită îmi stăruie astăzi în minte. Aceea care s-a petrecut în prima zi a Anului Nou, 2000, în casa Maestrului… Afară, atmosfera era electrizată de o ninsoare nemaivăzută. Eu, familia mea, Mircea Vasile Botez, Cristina Micri (băiatul lui cel mic) – în jurul unei mese încărcate cu tot felul de bunătăţi culinare… Deodată El s-a ridicat, a stins luminile, a aprins cu îndemânare şi cu o calmitate nefirească lumânările colorate din brad, apoi a rugat-o pe Cristina să cânte la pian. Pe un fond muzical maiestuos şi misterios, Mircea Vasile Botez a recitat dumnezeieşte din Serghei Esenin, Baudelaire şi Paul Verlaine. Apoi a scos, dintr-un ungher numai de el ştiut, nişte manuscrise vechi, din care ne-a rostit şi rostuit poemele vieţii sale, scrise de El…
Pe clapele pianului Cristina căuta „Anotimpurile” lui Vivaldi, afară cânta ninsoarea perfectă, iar Mircea Vasile Botez şi-a smuls grăbit inima şi a pus-o pe masă…
Atunci am văzut, eu şi copiii mei, cu toţii cei de faţă, cât de curat la inimă era!