Vasile Caragea nu are bani pentru şpaga care se dă la comisie

În aceste zile, în media românească, se vorbeşte foarte des despre reducerea cheltuielilor bugetare. De la preşedintele Băsescu în jos, în zona de decizie, prin ministere, prin alte instituţii ale statului, se face caz despre numărul foarte mare de persoane aflate în plină putere, pensionate pe caz de boală de către doctori care fac averi incomensurabile prin utilizarea ştampilei statului pe documente ce permit încadrarea într-o anumită categorie de handicap, care impune pensie de la stat.
Aproape fiecare dintre noi cunoaşte un „orb” pensionar care are şi un însoţitor pe deasupra, care acum fie munceşte prin Spania, fie împleteşte şosete la poartă, pe trunchiul de dud rămas de pe vremea când trăia bunicul. Nimeni nu înţelege că acest statut ilegal de pensionat pe caz de boală, atunci când nu există boală, ne afectează pe noi toţi. Starea generală de complicitate a societăţii româneşti începe să ceară preţul. Prea mult ajutor de la stat, prea mulţi pensionari pe caz de boală pe nedrept.
Dar atunci când un om zace efectiv la pat, iar când îi întinzi mâna dreaptă pentru a-l saluta el nu poate decât să-ţi răspundă la gest printr-un tremur al mâinii stângi, căci dreapta îi este demult amorţită, iar la comisie, cea care îi desparte pe oamenii sănătoşi de cei cu un handicap, nu există nimeni care să vadă asta, problema ţine de nesimţire, de şpaga care o ştim cu toţii că se cere aici, şpagă pe care acest om nu are de unde să o dea şi nici nu trebuie să o ofere, pentru că el chiar este bolnav. (Alin DOROBANŢU)

Vasile Caragea, din Drăgăneşti-Olt, ar vrea să meargă, dar, pur şi simplu, nu poate!

În sus, spre dealul gării, la Drăgăneşti-Olt, într-o casă modestă, îngrijită, locuieşte Vasile a lu’ Caragea. O mână de om ţintuită într-un pat, pensionar de la stat, cu un venit lunar de cinci milioane lei, dar condamnat a doua oară de către statul român. De mai bine de patru ani, acest om a căzut efectiv la pat. O boală neurologică gravă l-a imobilizat de atunci şi nu-i mai dă voie să se mişte. De el are grijă soţia sa, Maria Caragea, o femeie care înţelege drama prin care trece soţul său, dar nu acceptă atitudinea statului faţă de refuzul de a înţelege realitatea despre boala acestui om.
Iată mărturia simplă, dezarmantă a acestei femei: „Soţul nu a fost bolnav niciodată. Singura problemă a avut-o în urmă cu 30 de ani, când a făcut o operaţie de ulcer. După posibilităţi, am mers la Slatina, unde am intrat la două comisii şi după mai multe încercări, în loc să-mi accepte dosarul, l-au respins. Tot ce am primit au fost nişte hârtii. Nu înţeleg de ce se procedează în felul ăsta, pentru că problema asta este cât se poate de gravă, iar noi ne descurcăm tot mai greu. Ceea ce s-a întâmplat cu soţul meu a fost ceva neaşteptat, fără nici un semn de boală, iar de atunci ne chinuim şi încercăm să-l ajutăm aşa cum putem. După 32 de ani de serviciu, pensia soţului este de doar cinci milioane, în timp ce eu nu primesc pensie din cauza faptului că având patru copii nu am muncit şi am căutat să-i cresc şi să-i educ cât mai bine. Doctorul la care am fost a tratat totul foarte uşor şi nici măcar nu ne-a băgat în seamă. S-a uitat doar pe dosar, mi-au spus să revin peste o săptămână, iar atunci nu au făcut nimic, refuzând să-mi dea dosarul înapoi”.
Tanti Maria consideră că aşa trebuie să fie. Înţelege mecanismul putred foarte bine. Are resemnarea omului care acceptă o situaţie dată de un sistem ticăloşit. Ştie însă că o recunoaştere a unei situaţii reale i-ar da posibilitatea să fie legal renumerată, pentru ceea ce de fapt este astăzi: însoţitoarea soţului ei. Asta s-ar întâmpla în cazul în care cei de la comisie, de la Slatina, ar vedea ceea ce ştiu toţi cei care l-au văzut măcar o dată în viaţă de nea’ Vasile. Mai departe, după această recunoaştere care nu există, ar interveni primăria din localitate, care, prin primarul Sorin Ghiţă, cunoaşte acest caz şi are deschiderea necesară.
„Noi vrem să ajutăm această familie. Problemele sunt clare şi nimeni nu poate spune că domnul Caragea nu este bolnav, când nici măcar nu se mai poate ridica din pat. Tot ceea ce poate face Primăria Drăgăneşti este de a-i oferi soţiei o indemnizaţie de însoţitor, dar numai în condiţia în care soţul are o încadrare într-un grad de handicap stabilit de către instituţia respectivă. În acest caz, mai este nevoie şi de un referat de la Consiliul Judeţean, de la serviciul de specialitate şi de la serviciul de specialitate al Primăriei Drăgăneşti. Abia după aceea, noi putem întocmi automat documentaţia şi poate primi indemnizaţia de însoţitor care, din punctul nostru de vedere, este obligatorie în acest caz”, declară primarul despre ceea ce pare un caz care nu prezintă importanţă pentru doctorii care lucrează pe post de tonomate la comisie.

Ce-ar mai fi de făcut?

În mod normal, această situaţie poate fi rezolvată uşor. Este imposibil să crezi că cineva dintre cei ce deţin pârghii şi care pot acţiona aici nu vor citi aceste rânduri! Factorii de decizie pot acţiona cu titlu imperativ împotriva tonomatului de la comisie, acolo unde cazul lui nea’ Vasile, de la Drăgăneşti-Olt, nu impresionează şi nu determină pe nimeni.