Interviu despre starea sportului românesc

Marian DOLDUREA, omul din spatele performanţei din handbalul caracalean

«Cu puţin ajutor, prin muncă şi seriozitate, Caracalul poate deveni un adevărat fenomen al handbalului românesc!»

Există un păcat în lumea presei scrise de la Olt. Sufocată de excesul de informaţie care vine din zona capitalei reşedinţă de judeţ, a vieţii politice tumultoase care se derulează zi de zi, rar ne facem timp, cei din această breaslă, pentru a merge mai departe şi a căuta altceva care să se apropie de farmecul vieţii. De adevăratul farmec al vieţii. Iar, atunci când se întâmplă asta, când depăşim frontierele unei lumi peste care se află o graniţă imaginară, dată de rutina cotidianului, ne oprim tot în aceeaşi lume.
Spre exemplu, atunci când poposim în municipiul Caracal, paşii se opresc tot în lumea politicii şi administraţiei. Iar dacă aflăm ce mai face primarul Anghel, ce jocuri politice mai pune la cale deputatul Iordache, câte organizaţii pesediste s-au mai înfiinţat în contrapartidă cu ultima mişcare de pe piaţă, pe unde tunde, zile şi amintiri, fostul prefect Popescu, considerăm că am rezolvat-o. Că am aflat tot ce se putea afla despre Caracalul sufocat de gunoaie, măcinat de gropi, de neputinţa unora…
Însă, Caracalul nu este numai asta, s-au este mai mult decât atât. În acest frumos oraş, care are neşansa de a fio condus prost, din punct de vedere administrativ, de o gaşcă anchilozată în proiect, care refuză să privească spre viitor, există o speranţă, că mâine lumea ar putea fi mai bună. Că această planetă nu se va scufunda sub atâta prostie, cât există în prezent pe centimetru pătrat.
L-am cunoscut pe inginerul Marian Doldurea doar în urmă cu câteva zile, atunci când, căutându-l pe fiul său, Ionuţ Daniel Doldurea, pentru a vorbi despre starea unui municipiu pe care nişte băieţi deştepţi l-au privilegiat de schimbare în 2008, s-a întâmplat ca de faţă să fie şi omul din spatele mişcării handbalistice feminine juvenile caracalene.
Imediat, toate planurile făcute de ziaristul de la Slatina s-au dus pe apa Sâmbetei, iar planul de bătaie făcut pe seama a ceea ce se întâmplă în oraşul care ar fi trebuit să fie capitala arhitecturii de stil vechi din Europa de est a fost abandonat. Practic, preţ de o fracţiune de secundă am înţeles că pe lumea asta sunt şi lucruri mai importante decât politica şi administraţia locală.
Ceea ce face Marian Doldurea, la Caracal, pentru sport, pentru handbal, pentru un viitor sănătos al copiilor care vor fi adulţii zilei de mâine, lasă de o parte orice altă tentaţie jurnalistică.
Interviul care urmează nu spune tot. Nici nu poţi, oricât de expert ai fi, să condensezi în câteva rânduri munca, pasiunea, tristeţea şi bucuria înregistrată în atâta vreme de când există parteneriatul dintre handbalul feminin caracalean şi afacerea Dolchimex. Afacere care există prin cel care se numeşte Marian Doldurea, care are viitor prin Ionuţ Daniel Doldurea, acel tânăr care în vara lui 2008 a reprezentat şansa Caracalului. Că n-a fost să fie, asta nu a ţinut de voinţa majorităţii, ci de modul cum unii au transformat competiţia electorală într-un talcioc cu bani murdari, cu petale de trandafiri luate în serii de câte trei.
În faţa fenomenului handbalistic caracalean, în faţa educaţiei din sport, pentru sport, nu ai prea multe de spus, privind din afară. Singurul îndreptăţit să vorbească despre această incredibilă reformă a societăţii româneşti de mâine este inginerul Marian Doldurea. Iar dacă pe parcursul dialogului care urmează, fiul acestuia, băiatul de bun-simţ, Ionuţ Daniel s-a întâmplat să fie în preajmă, asta dă şi mai multă greutate unui mod de a fi ce defineşte familia Doldurea, o veche familie caracaleană, gata oricând să-şi demonstreze apartenenţa la cartierul Bold, de cel puţin un secol de aici înapoi. (Alin DOROBANŢU)

C- De unde a început relaţia dintre inginerul Marian Doldurea şi lumea handbalului caracalean?

- Totul are un început. Prin anul 2005, am avut primul contact cu handbalul feminin caracalean, de la Clubul Sportiv Caracal, atunci când l-am cunoscut pe profesorul Constantin Dincă, cel care a venit la mine, la firmă, să ceară o sponsorizare. După ce am acordat această sponsorizare, am fost curios să văd ce se întâmplă cu acei bani, unde se duc ei şi ce perspective sunt pentru viitor. Aşa am avut ocazia să văd nişte copii cu adevărat talentaţi, cu o voinţă extraordinară de victorie, nişte copii care îşi doreau din tot sufletul să facă acest sport. Ulterior, totul a venit de la sine, iar în anul 2006, pentru prima dată în istoria municipiului Caracal, echipa de handbal feminin condusă de profesorul Constantin Dincă a ieşit campioană naţională la Juniori III. Aici doresc să fac precizarea că există trei tipuri de campioni la juniori, unu, doi şi trei. Prin 2007, am continuat pregătirile, ne-am întărit lotul şi rezultatele nu au întârziat să apară...

- V-aţi gândit vreodată până la prima întâlnire cu domnul Dincă, la faptul că veţi ajunge să fiţi atât de implicat în sport, mai ales în handbal?

- Nu, nici vorbă. Uneori, viaţa îţi rezervă nişte surprize, aşează nişte lucruri care odată ce încep să se petreacă, par, că aşa au fost de când lumea.

- Dar aţi practicat vreodată handbalul?

- Nici cu asta nu mă pot lăuda. Sigur, am mai jucat ocazional, cu prietenii, handbal, fotbal şi baschet, dar niciodată nu am crezut că voi ajunge să mă implic atât de mult în sport. Vă pot spune însă că mă bucur foarte mult pentru asta, mai ales pentru faptul că îmi plac foarte mult copii şi mă refer aici la acei copii care aleg să-şi ocupe timpul liber prin sport, acei tineri care nu se postează în faţa calculatoarelor, aşa cum se întâmplă tot mai des în zilele noastre. De asemenea, mai trebuie reţinut că tuturor copiilor care vor să facă sport le-am cerut seriozitate, dar şi note cât mai bune la şcoală. De altfel, întâmplarea a făcut ca după un timp să excludem din echipă una dintre cele mai talentate fete, cu mari perspective, dar s-a demonstrat că am avut dreptate, comportamentul şi tot ceea ce ţinea de moralitate erau departe de spiritul de echipă, de tot ce înseamnă fair-play. Chiar şi aşa, considerăm ca această întâmplare, nu tocmai plăcută, a reprezentat un bun exemplu pentru toate celelalte jucătoare, care au înţeles mult mai bine ce aşteptări avem de la ele. Şi iată că vremea a trecut, în anul următor, am obţinut medalia de argint la aceeaşi categorie, Juniori III, luncru care ne-a bucurat foarte mult şi ne-a dat putere să privim cu încredere spre viitor. Succesele nu au întârziat să apară şi după încă un an, jucând într-o categorie superioară, am obţinut titlul şi la Juniori II, dar şi la Juniori III, cu noua echipă care venea din spate.

- Putem vorbi de o satisfacţie anume, de o performanţă aparte, în relaţia dintre dumneavoastră şi handbalul caracalean?

- Cea mai mare satisfacţie am avut-o anul trecut, în 2009, atunci când am obţinut două titluri de campioni, atât la Juniori I, cât şi la Juniori II, precum şi medalia de bronz la categoria Juniori III. În altă ordine de idei, nu trebuie omis că, în paralel cu aceste competiţii, s-a disputat şi Olimpiada liceelor la handbal, la care au participat şi aceste fete, iar Liceul „Mihai Viteazul” a ieşit primul pe ţară. La toate astea se mai adaugă alte două trofee obţinute în finala de Junioare I de la Braşov, acolo unde trofeul pentru cea mai bună handbalistă i-a revenit lui Gogoriţă Alexandra, în timp ce Carmen Ilie a fost desemnată cea mai bună extremă. De aceea, am considerat absolut normal ca fetele să fie lăsate să plece la Rulmentul Braşov, acolo unde au şi reuşit să prindă echipa. Cu toate astea, de la echipa braşoveană, fetele s-au mutat la Craiova, iar în prezent sunt legitimate la echipa de handbal Sport Club Municipal Craiova. În ceea ce priveşte loturile de handbal ale echipelor naţionale ale României, ne putem lăuda că alături de cele două jucătoare menţionate mai sus, care activează la echipa naţională de tineret, în echipa de naţională de juniori mai avem alte două fete, în timp ce la naţionala de Junioare III avem în lot cinci fete. Vedeţi, nu-i vorba de o singură satisfacţie, de o împlinire care vine punctual, într-un moment dat sunt rezultate speciale, dar performanţa contează în ansamblul ei.

- Dacă ar fi să facem un calcul, până în clipa de faţă, vizavi de sumele pe care le-aţi alocat din bugetul unei firme care nu face afaceri cu bani publici, cam la cât s-ar duce cuantumul sumelor investite în echipele de handbal?

- Bugetul nostru se calculează pe un an de zile, şi aici aş vrea să precizez că ne-au mai ajutat ocazional şi firmele Zalis Craiova şi Eurogenetic, două firme colaboratoare, private, care ne-au fost de multe ori aproape. Ca şi sumă investită anual, vă spun sincer că se ajunge la peste un miliard de lei, bani necesari pentru a asigura cele mai bune condiţii pentru tinerii care vor să facă sport de performanţă. Cu toate astea, vă asigur că nu ne vom opri aici, şi când spun asta mă gândesc la faptul că avem şi alte generaţii tinere, care vin puternic din spate, generaţia ’94, generaţia ’98, şi chiar 2000. Acesta este un lucru care pe mine, personal, mă bucură şi mă motivează foarte mult, mai ales atunci când observ că într-un oraş micuţ, aşa cum este Caracalul, vin la selecţie peste 80 de copii din generaţia 2000, iar într-un oraş precum Timişoara abia dacă s-au strâns 25 de copii. Pe această cale, ţin să le mulţumesc şi părinţilor care sunt aproape de tineri, celor care îi îndrumă şi îi susţin în ceea ce vor să facă.

- Oarecum, am putea spune că aţi molipsit fetele caracalene de handbal, dar am vrea să ştim dacă, pe lângă ceea ce faceţi dumneavoastră până în clipa de faţă, municipalitatea, autorităţile judeţene, vin să vă întrebe dacă pot pune şi ele o mână de ajutor?

- Noi nu am solicitat niciodată ajutorul judeţului, dar pot spune că, la nivelul municipiului nostru, s-a luat o decizie prin care să primim suma de 10 milioane pe lună, plus utilizarea gratuită a sălii polivalente. Dacă pentru sală, totul a fost în regulă, vă pot spune că în ceea ce priveşte suma de bani promisă lunar, nu am primit-o decât o singură dată, în luna septembrie a anului trecut. Cu toate astea, nu vreau să intru în detalii, ci vreau să menţionez că pentru noi, cel mai important lucru este să ne fie asigurată pregătirea corespunzătoare în sala de sport, să beneficiem de gratuitate la apă şi încălzire. Restul promisiunilor le-am luat ca atare…

- Bine, dar din ceea ce ştim, sala de sport este un bun de utilitate publică, un loc amenajat de către o instituţie a statului, în care se face sport. O sală de sport nu este nici un bun propriu al domnului primar, nici al altora din administraţia locală...

- Nu vreau să intru acum în astfel de amănunte. Eu vorbesc aici despre necesităţi, despre primărie, ci nu despre primar sau ştiu eu ce alte persoane. Primăria alocă nişte bani acolo, plăteşte oameni pentru curăţenie, plăteşte căldura, lucru care pentru un buget mai sărac, aşa cum avem noi, la Caracal, nu cred că este un lucru chiar atât de uşor. Faptul că noi putem să ne antrenăm, că avem acces la sala de sport, iar programul sălii se face oarecum după programul nostru, cred că este oricum un lucru destul de bun. Restul contează mult mai puţin, iar fetele îşi văd mai departe de treabă.

- Sunteţi, practic, omul care ţine în viaţă o asemenea mişcare sportivă, într-o ţară în care tot mai mulţi copii aleg să îşi ocupe timpul cu alte lucruri decât sportul. Am vrea să ne spuneţi cum vă simţiţi atunci când daţi ochii cu părinţii fetelor în cauză?

- Am o mare, foarte mare satisfacţie. Mă bucur atunci când văd sala plină, când văd că vin tot mai mulţi părinţi, copii, când avem alături de noi oameni care devin tot mai atraşi de sport şi în principal de handbalul feminin din municipiul Caracal. Eu vă spun, vă garantez chiar, că cel puţin 10-15 din fetele de aici vor ajunge să joace în superliga românească şi vor face din handbal o adevărată profesie. De asemenea, mai am o altă mare satisfacţie legată, aşa cum v-am mai spus, de faptul că nu avem nici o fată care să aibă probleme cu şcoala, şi asta deşi am avut diverse turnee prin Italia, Grecia sau alte ţări. De aceea vă spun şi subliniez că aceşti copii înţeleg şi vor cu adevărat să facă performanţă, iar prin sport au reuşit şi vor reuşi întotdeauna să meargă pe drumul cel bun. Handbalul este un joc de echipă, presupune socializare, iar într-un fel, regulile din teren se regăsesc şi în viaţa de zi cu zi.

- Pe surse, ştim că aţi aştepta un nepoţel. Vă doriţi pe viitor şi o fetiţă care să facă handbal?

- Am deja un nepot şi aştept cu mare drag să vină şi o nepoţică. Cu siguranţă că mi-aş dori din tot sufletul să facă sport, iar dacă ar vrea să joace handbal, cu atât mai mare ar fi şi satisfacţia mea. Şi dacă tot vorbim aici de satisfacţii, vă mai spun că mă bucură enorm atunci când văd că mă cunosc oameni şi mă recunosc drept unul din lumea lor, precum domnul Gavrilescu, domnul Tadici, persoane care mă sună periodic şi se interesează de evoluţia fetelor noastre. Deşi suntem încă în această perioadă mai dificilă, generată de criza economică, noi continuăm să ne facem treaba şi căutăm să fim cât mai aproape de tinerele noastre jucătoare. Pentru efortul lor, aceste fete nu merită să fie singure!

- Dacă mâine v-ar chema cineva de prin Ministerul Tineretului şi Sportului, să vă ceară o mână de ajutor la o lege a sportului, ce aţi cere dumneavoastră? Ce credeţi că ar fi nevoie pentru o lege a sportului care să fie ca o carte de căpătâi în ţara asta şi asupra căreia să nu mai intervină nimeni pentru mulţi, mulţi ani de acum încolo?

- Poate că sunt multe de spus şi foarte multe de făcut, dar, personal, consider că necesare ar fi studiul sportului şi chiar sportul de masă. Este o mare greşeală, şi o mare prostie faptul că aruncăm la gunoi ceea ce candva a fost bun. Decât derbedei şi fete care pierd timpul ocupându-se cu fel şi fel de lucruri urâte, mult mai bun ar fi sportul de masă. De asemenea, cred că la fel de bine, acest lucru ar putea reprezenta una din măsurile care să facă parte din legea sănătăţii. Omul care face sport nu e bolnav.

- Dar de ce credeţi totuşi că se pun unele piedici pe care sistemul fiscal, codul fiscal din ţara, asta le pune de cele mai multe ori atunci când vine vorba de câte o activitate sportivă, de susţinerea financiară a acestor activităţi?

- Sigur, înţeleg ceea ce spuneţi, dar din fericire la noi nu a fost cazul de aşa ceva. Ce-i drept însă, instabilitatea codului fiscal crează foarte multe ambiguităţi. Sunt poate mult mai mulţi oameni care ar putea veni spre sport, spre artă şi cultură, dar asta numai în condiţiile în care ar fi mult mai explicită această lege a sponsorizării. Vorbim aici despre o lege care există, una care cu mici retuşuri ar putea să aducă mari beneficii în activităţile menţionate. Repet însă, noi nu am avut probleme în privinţa asta, cu atât mai mult cu cât legea sponsorizării spune clar că 20 la sută din impozitul net poate fi băgat în sport, cu condiţia de a avea acel 2 la sută care să nu depăşească cifra de afaceri. Şi iată că, în felul acesta, chiar şi în condiţiile unei legi care suportă corectări, am reuşit să menţinem tonusul şi flacăra handbalului oltean la cel mai înalt nivel.

- Trebuie să acceptaţi şi o stare de fapt, anume că singurul ambasador al sportului oltean, dincolo de graniţele judeţului, este chiar această echipă de handbal de care dumneavoastră aveţi atâta grijă!

- Sigur, pentru noi este o mare bucurie şi onoare să reprezentăm judeţul Olt, atât în ţară, cât şi în afară. Resurse am avut, avem şi vom avea întotdeauna în Oltenia, o zonă cu un imens potenţial, un judeţ care întotdeauna a dat sportului românesc oameni de certă valoare. Dacă am aduna acum tot ceea ce este creat în judeţul nostru, în materie de handbal feminin, cu siguranţă, am face o echipă de nivelul Oltchimului.

- Ce lipseşte pentru a face la Caracal o echipă de superligă, care să aducă aici floarea cea vestită a handbalului românesc, şi nu numai?

- Pentru actualul nivel, avem exact ce ne trebuie, însă dacă ridicăm ştacheta, datele problemei se schimbă fundamental. Fără fonduri suficiente, fără oameni care să vină şi să bage bani în handbalul oltean, niciodată nu vom putea face o legătură puternică între toate talentele din judeţul nostru. Eu vă spun că, dacă astăzi am face o reprezentativă a judeţului Olt, la nivelul generaţiei ’92, putem bate echipa naţională a centrului naţional de excelenţă de la Vâlcea. Sperăm însă că în timp vor veni şi vremuri mai bune, se vor găsi ceva mai mulţi bani, şi cu ceva mai multă înţelegere la nivel judeţean pentru a face ceea ce ne-am propus. Cu puţin ajutor, prin muncă şi seriozitate, Caracalul poate deveni un adevărat fenomen al handbalului românesc! Deja avem profesori foarte buni, avem o sală de sport modernă şi bună care ne-a ajutat enorm şi, nu în ultimul rând, beneficiem de un angrenaj foarte bine pus la punct. Peste toate astea, mai este nevoie de un sponsor serios, un sponsor care să se implice şi care să asigure în permanenţă condiţiile necesare pentru tinerii care vor să facă sport.

- În ce constă relaţia omului Marian Doldurea cu fenomenul handbalistic caracalean?

- În ceea ce mă priveşte, vă pot spune că sunt în contact permanent cu echipa, particip cel puţin o dată pe săptămână la unul din antrenamente, iar duminica, fără discuţie, sunt prezent la meciuri. Suntem, practic, un grup puternic, unit, o familie mai mare în care fiecare ştie totul despre fiecare. Fără existenţa acestui climat, nu am reuşi ceea ce se vede astăzi. Când nu simţi că ai pe cineva lângă tine, parcă nici Dumnezeu nu-ţi dă atâta putere, puterea de a învinge, chiar şi atunci când pe teren se întâmplă să mai şi pierzi.