ANALIZE CIVICE |

Să gândim la viitor pentru prezent!

de prof. Ion PĂTRAŞCU

CRIZA MONDIALĂ a dus la schimbări nemiloase în viaţa oamenilor, care şi-au pus amprenta atât de puternic încât pe mulţi i-au copleşit. Problema fundamentală, care preocupă azi, este cum reuşim, sau nu reuşim, să ne adaptăm VIITORULUI, ce căi să folosim pentru a ajunge la acest „mâine”.
Criza a fost însoţită de un curent năvalnic al schimbării, care a devenit atât de puternic încât răstoarnă instituţiile, modifică valorile şi „ne usucă rădăcinile”.
Pentru a depăşi această stare de lucruri, pentru a ne urma un curs firesc al existenţei, trebuie să ne gândim şi să ne raportăm la VIITOR. Viitorul nu trebuie să fie un PERICOL POTENŢIAL, ci o boală de care suferă omenirea şi pe care s-o socotim „boala schimbării”. Chestiunea esenţială este cum putem face faţă şi soluţiona aceste schimbări, căci ele afectează atât viaţa personală, cât şi pe cea socială.
Dacă pe vremuri oamenii studiau trecutul pentru a-şi explica prezentul, în zilele noastre cred că numai o imagine corectă a VIITORULUI ne va oferi datele exacte pentru PREZENT. De aici concluzia că pentru a face faţă schimbărilor la care suntem supuşi va fi necesar să adoptăm o anumită atitudine faţă de VIITOR şi să devenim conştienţi de rolul pe care VIITORUL ÎL JOACĂ ÎN PREZENT!
Au fost oameni politici mari care au sesizat asemenea fenomene, încă din vremea perioadei grele de după anii 1970. Preşedintele S.U.A., R. Nixon, aprecia limpede, chiar pentru naţiunea americană: „A sosit timpul să ne întrebăm în mod lucid şi sistematic ce fel de naţiune vrem să fim”. În consecinţă, a creat la CASA ALBĂ un colectiv de studiere a obiectivelor naţionale, despre care el spunea: „Va fi un mic colectiv, prin excelenţă tehnic, alcătuit din specialişti în strângerea şi prelucrarea datelor pentru proiectarea tendinţelor sociale”.
Acum, la începutul mileniului al III-lea, în care „schimbările” au copleşit omenirea, a devenit cu atât mai necesar pentru a „ne salva”, să devenim conştienţi de rolul pe care VIITORUL îl joacă în PREZENT. Suntem milioane şi milioane de oameni care avem de făcut faţă unei coliziuni bruşte cu viitorul, iar realitatea socio-economico-politică demonstrează că e din ce în ce mai greu să ţinem pasul cu schimbările neîncetate ce se produc în vremea noastră.
VIITORUL este azi un fenomen al timpului, o consecinţă a ritmului foarte rapid de schimbare ce se petrece în societate. Secolul XX a încheiat o ERĂ a OMENIRII. Pentru noi se deschide acum o LUME NOUĂ, care se caracterizează printr-o SUPERTEHNOLOGIZARE dominată de o REVOLUŢIE SUPRAINDUSTRIALĂ.
Pentru a-i face faţă în mod echilibrat, omenirea are nevoie de strategii creatoare pentru a modela, a devia, a accelera sau a modera selectiv schimbările.
În acelaşi timp, să fim conştienţi că aprofundându-ne într-un teritoriu social necunoscut, nu avem tehnici verificate în timp, şi nici planuri. De aceea trebuie să experimentăm o gamă largă de măsuri de reglementare a schimbării, inventându-le şi eliminându-le, după caz, pe parcurs.
Dar, pe măsură ce timpul spre VIITOR trece, se impune în aceeaşi măsură ca cei îndreptuiţi s-o facă, să acţioneze pe priorităţi primordiale, în interesul naţiunilor:

1) Pe măsură ce viteza cu care ne îndreptăm spre VIITOR creşte, paradoxal, unul din subsistemele vitale – ÎNVĂŢĂMÂNTUL funcţionează periculos de defectuos.
Ceea ce trece astăzi drept ÎNVĂŢĂMÂNT - fie el chiar şi în cele mai bune şcoli, nu este decât un anacronism dezesperant. Ori copiii trebuie pregătiţi pentru viaţa viitorului, pentru lumea de mâine, căci analfabetul de mâine nu va mai fi cel care nu ştie să citească, el va fi cel care nu a învăţat cum să înveţe.
ÎNVĂŢĂMÂNTUL are nevoie, nu doar de o nouă lege, ci de o adevărată REVOLUŢIE cu o orientare consecventă şi un punct de plecare logic, care să urmărească trei obiective fundamentale:
a) să transforme structura organizatorică a sistemului;
b) să revoluţioneze programele şi manualele şcolare;
c) să încurajeze orientarea învăţământului spre viitor.
Şcoala va pregăti astfel tineri ce vor împărtăşi pasiunea pentru viitor şi în consecinţă prin ei vom avea o societate mult mai bine pregătită pentru a face faţă la schimbări şi eventuale crize.

2) Un alt domeniu fundamental în care trebuie acţionat se referă la „REGLEMENTAREA CONŞTIENTĂ A PROGRESULUI TEHNIC”. Noi nu putem, şi nici nu trebuie să oprim în loc PROGRESUL TEHNIC.
Dar, ATENŢIE! Creşte puterea tehnică, dar efectele ei secundare şi primejdiile escaladează şi ele. Progresul tehnic va influenţa toate sectoarele vieţii, de la creşterea demografică, urbanizarea, modificarea proporţiei tinerilor şi bătrânilor în ansamblul populaţiei la termopoluarea oceanelor, supraîncălzirea lor, topirea calotelor polare, mari mase de populaţie se vor concentra în „insule tehnico-urbane” mici, perturbând ecologia naturală, etc, etc.
De aceea, omenirea trebuie să controleze utilizarea raţională a tehnicii. Oamenii trebuie să înfiinţeze o „UNITATE POLITICĂ LARGĂ”, care să sprijine cercetarea ştiinţifică şi progresul tehnic, dar numai pe o bază selectivă, doar pentru obiective tehnico-pozitive de viitor, căci uneori unii oameni de ştiinţă nu sunt conştienţi de consecinţele propriilor invenţii şi descoperiri.

Aşadar, este necesară o POLITICĂ A ŞTIINŢEI!

3) SUPRAINDUSTRIALISMUL societăţii, supus de multe ori unei intolerabile lipse de control, asociată cu o politică de „a merge oricum”, devine extrem de periculos. Din această cauză, societatea trebuie să opteze pentru un stil de civilizaţie. Acesta este un lucru nou în istorie. În trecut, civilizaţiile apăreau la întâmplare. Astăzi, oamenii prin exponenţii lor – conducători politici, savanţi, specialişti – trebuie să contureze „civilizaţia de mâine”. Trebuie ca INVENŢIILE şi DESCOPERIRILE, din orice domeniu, să aibă contingenţă directă cu problema adaptabilităţii omului. În plus, în raport cu adaptabilitatea omului se va ajunge la un element colosal de important, acela de a mări inteligenţa omului precum şi capacitatea lui de prelucrare a informaţiilor.
În secolul XXI, s-ar putea să apară momentul istoric pentru înflorirea umanităţii, pentru un salt spre un organism nou, mai rezistent, mai bine adaptabil.
De aici necesitatea ca problemele tehnice să nu primească răspunsuri pur tehnice, ci să fie considerate probleme politice, căci în ultimă instanţă TEHNICA SUPRAINDUSTRIALIZATĂ TREBUIE CONTROLATĂ POLITIC!

4) PROSPECTIVA SOCIALĂ trebuie abordată ca o strategie pentru ca societatea să nu scape de sub control. Urbanizarea, conflictele etnice, migraţia, expansiunea demografică, crima şi delincvenţa, pot deveni „domenii” în care eforturile de a le stăpâni şi controla sunt zadarnice.
Era industrială se încheie curând, şi în locul ei supraindustrialismul stârneşte o aversiune faţă de inteligenţă, şi tinde să impună un principiu de „fie cum o fi”. De aceea avem nevoie de o strategie nouă şi puternică – prospectiva socială – care presupune noi unităţi de măsură cu caracter social. De aici necesitatea unei planificări, nu atât tehnice, cât cu caracter uman, care trebuie să înceapă cu structurile politice şi să-şi propună ca prim obiectiv şi primă preocupare: calitatea vieţii.
Pe acest deziderat major trebuie o schimbare rapidă a obiectivelor tradiţionale ale principalelor instituţii: statul, biserica, corporaţia, armata, universitatea, etc. În acest fel s-ar putea salva întregul sistem al reprezentării politice aflat în prezent într-o criză acută. Şi, fiind la puţin timp după alegerile prezidenţiale din România, s-ar merita să facem câteva observaţii:
Masa alegătorilor este atât de departe de contactul cu reprezentanţii săi aleşi, încât cetăţenii se simt excluşi fără speranţă din procesul deciziei.
Omul politic, la rândul său, cu tot „votul uninominal”, nu dă socoteală oamenilor din colegiu. În teorie, alegătorul nemulţumit ar trebui să voteze contra la alegerile viitoare, dar în practică nu e sigur că va proceda aşa.
Orizontul politic al politicianului nu depăşeşte de obicei alegerile următoare. Cetăţeanului alegător nu i se cere să gândească, şi nici n-are posibilitatea să-şi facă ştiute ideile sale. Rupt de viitor, el devine un eunuc politic.
De aceea, în viitor, este necesar să se stabilească legături reale cu alegătorii, ca mijloc de uniune între legislator şi baza lui de masă, între prezent şi viitor.
Omul va înţelege astfel că schimbarea înseamnă viaţă, evoluţie, în care el nu trebuie să fie victima ei, ci stăpânul ei. Aşa apare scopul final al prospectivei sociale.
Oare au conducătorii noştri şi liderii actuali ai lumii capacitatea de a gândi viitorul?