ÎNSEMNĂRI

Guvernul Boc şi dreptul la insurecţie al poporului român

de Dumitru SÎRGHIE

Dreptul la insurecţie al poporului a fost formulat din cele mai vechi timpuri. Dacă, în antichitate, era considerat legitim tiranicidul, în epoca modernă, numeroşi filosofi şi jurişti – spre exemplu, Hobbes, Bossuet, Rousseau, Grotius, Voltaire, Diderot, Ihering, Bluntschil, Le Fur, Geny – au subliniat faptul că, atunci când autoritatea politică încalcă scopurile pentru care a fost investită, poporul are un drept incontestabil la rezistenţă, la insurecţie, drept fundamentat fie pe ideea de „contract social“, fie pe aceea de drept de legitimă apărare a poporului.
Acest drept a cunoscut, însă, şi unele consacrări constituţionale. Astfel în art. 3 al Declaraţiei americane de independenţă din 1776 se arată că guvernele sunt instituite pentru protecţia şi siguranţa poporului şi că, atunci când un guvern este incapabil să îndeplinească aceste scopuri sau le va fi potrivnic, poporul are dreptul indubitabil şi inalienabil de a-l înlătura. De asemenea, în declaraţia franceză asupra drepturilor omului şi cetăţeanului din 1789 este menţionată, între drepturile fundamentale ale omului, rezistenţa la opresiune, iar în Constituţia din 24 iunie 1793 se preciza: „Atunci când guvernul violează drepturile poporului, insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare segment al poporului, cel mai sacru dintre drepturi şi cea mai indispensabilă dintre îndatoriri“ (art. 35).
N-o să vă vină a crede, bunii noştri cititori, însă citatul de mai sus nu a fost amintit de altcineva decât de fostul premier Adrian Năstase în revista „LUMEA AZI“ din 4 ianuarie 1990. În manifestarea sa euforică din acele vremuri, doctorul în drept internaţional, educat la şcoala „epocii de aur“, dar şi la şcolile europene înalte, d-l Adrian Năstase, nu putea fi acuzat de fariseism. Fostul prim-ministru al regimului Iliescu, referindu-se la sistemul comunist, exprima corect şi destul de european nişte principii şi convingeri validate de istoria politică a democraţiilor lumii civilizate, exprima – în fapt – dreptul legitim la insurecţie al unui popor „ca un ultim remediu determinat de necesităţi existenţiale şi de imperative morale împotriva unui autorităţi politice care, prin felul în care conducea treburile publice, îndrepta societatea spre ruină şi degradare“, după cum chiar domnia-sa se exprima.
Tot în acel articol, d-l Adrian Năstase spunea: „Într-un regim democratic, insurecţia paşnică, manifestarea generală a opoziţiei populare ar fi trebuit să ducă la demisia conducerii politice.“
Pe traseu, Adrian Năstase şi partidul său au uitat definitiv de popor şi au îndreptat societatea românească spre ruină şi degradare. Poporul s-a ridicat atunci şi, pe cale paşnică, a înlăturat acel guvern prăpăstios, potrivnic naţiei, fiindcă n-a fost în stare să asigure protecţia şi siguranţa acestuia. „Dreptul de legitimă apărare a poporului” a fost preluat de Traian Băsescu şi Călin Popescu Tăriceanu, „în vederea realizării binelui comun, a bunăstării şi a asigurării libertăţii şi democraţiei”. Dacă PNL şi Călin Popescu Tăriceanu au demonstrat că pot veni cu noţiuni proaspete şi curate despre libertate, democraţie şi economie, comunistul Traian Băsescu s-a întors ca un bumerang împotriva propriului popor, sabotându-l şi minţindu-l cu neruşinare. Apogeul acestei neruşinări l-a atins atunci când şi-a văzut visul cu ochii, aliindu-se cu PSD şi proclamând cel mai prost guvern din istoria post-decembristă a României: Guvernul Boc!
Un guvern care, debarasându-se de PSD, a violat şi violează şi astăzi drepturile fundamentale ale poporului român, un popor care – pe 6 decembrie a.c. – va lovi, fiind în legitimă apărare, pe mentorul celui mai negru regim politic din 1989 încoace, regimul Băsescu. Un regim de ocupaţie, care nu ştie să piardă şi care este în stare să recurgă la tot felul de practici sângeroase, pentru a-şi păstra privilegiile.