ÎNSEMNĂRI

Amintiri din Epoca de platină (II)

de Dumitru SÎRGHIE

Am vorbit în numărul trecut despre prietenii mei politicieni din stânga spectrului politic al judeţului Olt. Un astfel de politician din Epoca de platină a fost, fără îndoială, Ion Toma, actualmente, senator şi lider al grupului PSD+PC din Senatul României.
Apropierea dintre noi a fost (ca să folosesc o sintagmă marxistă) reciproc avantajoasă. Eu i-am creat în faţa opiniei publice o imagine reală, pozitivă, o imagine a unui altfel de social-democrat, de factură europeană, aş putea spune, având în vedere şi faptul că d-l Toma a fost unul dintre principalii întreprinzători capitalişti ai acestui judeţ, iar domnia-sa m-a ajutat moral, la vremuri de cumpănă grea.
Atunci când pedeseriştii cu faţă umană mi-au confiscat ziarul „Riposta”, anexându-l partidului şi scoţându-l, bineînţeles, din istorie, după patru ani de jurnalism de mahala, Ion Toma şi-a înfruntat cu demnitate şefii politici, pe care mai târziu i-a bătut (politic, nu cu parul cum s-ar fi cuvenit), domnia-sa făcând din PSD Olt un partid adevărat, în care lumina nu mai vine de unde ştiam cu toţii că vine şi ea nu mai cade exact pe cine nu trebuie să cadă, aşa cum se întâmpla pe vremea politrucului de la Balş, Marin Diaconescu.
O întâmplare, care-mi stă mie şi astăzi în minte, avea să-mi vorbească despre caracterul şi educaţia de care Ion Toma a dat şi dă dovadă, în raport cu alţi politicieni locali.
Pe la jumătatea legislaturii 1996-2000, atunci când CDR-ul era la guvernare şi, la Olt, PDSR-ul era extrem de puternic, cei doi Marini (Ionică şi Diaconescu) au pus de-un chef la un celebru restaurant din Slatina. Au fost invitaţi politruci din eşalonul doi, din Prefectură şi din Consiliul Judeţean, ziarişti de curte, ziarişti liberi şi „gagici” după portofelul baronilor roşii. Muzică populară pe săturate şi glume sărate şi nesărate, cu Vasile Moraru şi Nae Lăzărescu. Ceva mai târziu, a venit şi Ion Toma, însoţit de subprefectul ţărănist de atunci, Mircea Argeşanu. Grohăind şi guiţând bahic, în timpul acelui ospăţ pantagruelic, liderii pedeserişti, din capul mesei, au încercat să-l ia „la mişto” pe Argeşanu, să-l ridiculizeze în faţa presei şi a întregii asistenţe, printre râgâieli şi flatulenţe. Deşi avea şi el o funcţie în PDSR Olt, la acea vreme, Ion Toma l-a luat de mână pe Argeşanu (care se simţea exact ca un testicul într-o găleată cu apă de trandafiri) şi au plecat – împreună – la un alt restaurant, în care subprefectul ţărănist să fie scutit de mitocănia pedeseristă din acel timp.
Un gest măreţ, responsabil şi cu o încărcătură de simţire „ecumenică”, pe care puţini politicieni din Olt l-ar fi făcut. Poate doar fostul senator ţărănist Paul Popescu, faţă de vreun pesedist, la fel de neajutorat precum ţărănistul Argeşanu sau liberalul Carol Kovacs, cel care, în ciuda unei superficialităţi în materie de aprofundare teoretică a liberalismului, îi are pe cei şapte ani de acasă.
Am scris atunci un editorial care i-a scos din minţi pe fruntaşii pedeserişti Diaconescu şi Ionică, la care mai adăugăm numele unui nimeni absolut… Nicolae Grădinaru, şi el, în prima legislatură post-decembristă, luat din Restaurantul Sâmbureşti şi căftănit ca prefect, fără să aibă niciun merit… Decât acela de a fi fost „neam prost” pe toată durata şefiei lui.