inginerul agronom Dan Ioan BĂRĂGAN «Suntem o ţară în care toată lumea face facultate şi prea puţini sunt specialişti» Dan Ioan Bărăgan este pentru cei care cunosc fenomenul public oltean, îndeosebi agricultura judeţeană, un nume de referinţă. Director general al Direcţiei Agricole Olt în perioada 2001-2005, după ce, tot în această instituţie, a fost adjunct sub Ioan Mutu, un alt nume cu greutate în acest domeniu, fost director general în cea mai prolifică perioadă a SEMROM S.A. Oltenia, acest om are şi în prezent autoritatea profesională şi morală de a vorbi despre prezentul agriculturii judeţene şi nu numai, dar şi despre viitorul acestui domeniu de activitate, unul care ar trebui să reprezinte pentru România contemporană motorul relansării economice. - Ce credeţi dumneavoastră că trebuie să se întâmple, ca să putem asista la un fenomen pe care îl vrem cu toţii, dar rar se întâmplă: un muncitor al câmpului care să scoată profit de pe urma trudei sale? - Niciodată un muncitor agricol nu va putea face profit de pe urma muncii efective. Profitul îl fac proprietarii, marii proprietari, cei care arendează terenuri, intermediarii de cereale, cei care fac pâine, şi aşa mai departe. Un muncitor însă nu se va alege decât cu munca în sine şi cu plata muncii. - De fapt, atunci când am spus muncitor, m-am referit la acel om care munceşte acolo, în preajma casei, suprafeţe de doar câteva hectare. Omul pune un hectar de porumb, două de grâu, unul de floare şi speră în felul acesta că la anul îi va fi ceva mai bine… - Da, aveţi perfectă dreptate, dar eu nu cred că se poate obţine profit de pe o suprafaţă aşa de mică şi pe fondul agriculturii aceasta de subzistenţă. Vă spun asta, având în vedere şi faptul că, la rândul meu, lucrez acasă o suprafaţă ceva mai mică şi cu greu reuşesc să-mi scot cheltuiala. O valorifici în curtea proprie, mai vinzi câte ceva, dar de pe suprafeţele de natura asta nu se poate obţine profit. - În acest caz, credeţi că rolul statului ar putea să fie mai mare decât cel care este astăzi, pentru a menţine încă gospodăria tradiţională, de ţară? - Cu siguranţă, că rolul statului ar putea să fie materializat pe două căi, şi aici mă refer, în primul rând, la tot ceea ce însemnă menţinerea tradiţiei la noi, creşterea animalelor, întreţinerea gospodăriei, în fond, ceea ce am făcut mereu şi, în al doilea rând, printr-o intervenţie privind situaţia arenzilor astfel încât statul să vină cu un ajutor atât pentru cel care dă terenul în arendă, cât şi pentru cel care îl ia. Bineînţeles că totul s-ar face prin respectarea termenilor contractuali. În aceste condiţii, în care statul ar interveni prin cele două căi menţionate, corelat cu preluarea unei rezerve de cereale, care să atragă cerealele de pe piaţă, să nu te lase la mâna marilor firme, cred că s-ar putea da, în sfârşit, drumul la activitatea agricolă. Dar altfel, în condiţiile actuale în care există decalajul acesta enorm între litrul de motorină şi kilogramul de grâu, este destul de greu… - Şi nu credeţi că statul ar trebui să separe cumva preţul unui litru de carburant, cel pe care îl cumpără un cetăţean „oarecare”, să-şi alimenteze un Q7, un X5, faţă de preţul pe care îl dă cel care alimentează, în capătul brazdei, un tractor cu care să întoarcă brazda în anumite perioade ale anului? - Ba da, şi chiar s-a încercat o intervenţie în acest sens, dorindu-se ca pentru agricultură să fie introdusă, nu acea motorină super accizată, aşa cum este la ora actuală, ci apropiat, pentru că preţurile la ora asta sunt enorme comparativ cu ceea ce este ca producţie agricolă. - Nu credeţi cumva că ar fi mai eficient un sistem simplu, aşa cum s-a întâmplat să vedem prin ţările occidentale, acolo unde producătorul are practic doar un card în mână, merge şi alimentează cu el la orice staţie, ştie că este filmat, şi astfel nu mai trebuie să facă mii de acte pentru această subvenţie? - Nu ştiu, dar cred că este un obicei al nostru, de a face în aşa fel încât să complicăm lucrurile. Vedeţi, aici, cum s-a procedat cu înfiinţarea APIA, cu o armată efectivă superdotată, super-sofisticată, instruită, plimbată şi super-bine plătită, şi cu toate astea, în loc să aibă finalitate asupra celui care lucrează pământul, n-au avut ca finalitate decât în instruirea salariaţilor APIA. S-a dus doar o muncă interioară, s-au învârtit, s-au pregătit, pe unde au bănănăit, Dumnezeu ştie, şi mai mult degeaba, fără finalitate! De aceea, eu spun că ar trebui simplificate lucrurile, să fie create locuri de muncă reale, ci nu doar locuri de muncă bine plătite de la bugetul statului, care, până la urmă, nu duc decât la o supra-dimensionare şi la o încurcare mai mare a lucrurilor. - Asistăm la un paradox în clipa de faţă. Ştiţi cu toţii, cei care practicaţi agricultura la un nivel mai mare de subzistenţă, faptul că plantele tehnice sunt plantele aducătoare de profit, mai rapid şi chiar mai mare. Cu toate astea, chiar şi la nivelul fermelor sau al exploataţiilor de nivel mai mare, oamenii se încăpăţânează să meargă pe aceleaşi culturi clasice: porumb, grâu şi floarea-soarelui. De ce nu prind plantele tehnice la noi, ce credeţi dumneavoastră? - Într-adevăr, la noi se cultivă, în primul rând, porumbul şi se dă către cei care arendează terenurile, şi asta pentru că este nevoie în mica gospodărie ţărănească. Apoi se cultivă grâul, pentru că iarăşi, în majoritatea cazurilor, se dă la arendă, şi tot mai mult se preferă pâinea făcută în casă, ceea ce devine un semnal de alarmă pentru că în momentul în care lumea începe să facă pâinea în casă, preţul pâinii devine prohibit. De asemenea, a pătruns şi ceva floare, dar nu am reuşit să facem supraproducţii pentru acoperirea costurilor, a pătruns şi rapiţa, însă totul depinde de tehnologie, de sămânţă. Până când omul nu va înţelege că nu trebuie să-şi păstreze neapărat sămânţă de la an la an, atunci, după cum vedeţi, floarea, rapiţa, te obligă să-ţi cumperi sămânţa anual. - Recent, unul dintre factorii de decizie de la Ministerul Agriculturii, un oltean de-al nostru, spunea că trebuie să ne axăm din nou pe refacerea sistemului de irigaţii. Aproape că din 1989 încoace nu a fost putere care să nu spună asta, dar de la vorbe până la fapte a fost totuşi o cale atât de lungă. Ce-i de făcut în cazul acesta? - În cei 20 de ani scurşi de la revoluţie, anual, s-a tot discutat pe seama sistemelor de irigaţii, iar refacerea lor este una dintre monedele de bătaie. Am fost şi eu participant activ la refacerea acestor sisteme, în perioada 2001-2005, atunci când s-au înfiinţat anumite asociaţii, acele AUAI-uri (n.n. Asociaţia Utilizatorilor de Apă pentru Irigaţii). Atunci s-a început refacerea şi modernizarea a tot ceea ce înseamnă instalaţii. A fost o acţiune începută în zona Vişina, în zona Corabia, ajungându-se până la Drăgăşani, judeţul Vâlcea. Din păcate, din diverse motive, lucrările s-au oprit, şi adevărat este că pentru aducerea acestui sistem macro, făcut cândva pentru CAP-uri, foste IAS-uri şi aşa mai departe, sunt multe de făcut. Este foarte greu, trebuie făcute proiecte, costurile energie sunt foarte mari, apa trebuie să o pompăm din Olt, din Dunăre, şi astfel întâmpinăm foarte multe dificultăţi. - În urmă cu câteva zile, domnul secretar de stat în Ministerul Agriculturii, Cătălin Roşculete, vorbea de conceperea unui sistem de irigaţii de tip gravitaţional, în sensul că eliminăm cât se poate de mult costurile energie. Poate fi transpus acest concept de la faza de vorbe la faza de practică? - În mod normal, orice este posibil, şi spre exemplu, ştim cu toţii că Ungaria aşa irigă. Din păcate, la noi, pentru a face acest lucru, ar însemna să oprim totul şi să refacem întregul sistem. Sigur că un sistem de tip gravitaţional ar fi unul ideal, fără alte probleme, iar costurile energiei ar fi doar cele care se impun de la pomparea apei din canal şi ducerea ei, efectivă, în locul în care este nevoie. Logic aşa ar trebui să se facă şi, cu siguranţă, ar fi o chestie formidabilă. - Ce credeţi dumneavoastră că nu s-a făcut pentru bunăstarea agricultorului român, între anii 2004 şi 2008? Care sunt cauzele? - În primul rând, cred că perioada la care faceţi referire a fost una mai încărcată, o perioadă care a consemnat anumite treceri, iar aici fac referire la intrarea României în Uniunea Europeană, la schimbarea sistemului de subvenţie, cu lipsa subvenţiilor pentru utilaje şi aşa mai departe. Toate s-au datorat acestei schimbări de sistem. Între 2001 şi 2005, s-a mers pe utilaje şi tipuri de subvenţie românească, iar apoi a apărut o anumită sincopă în subvenţionare. Din păcate, lucrul cel mai grav care s-a produs, imediat după ’90 a fost dispariţia acelui sistem de preluare a produselor, un sistem prin care statul putea strânge produsele necesare, pentru a nu lăsa producătorii la mâna oricui. - Contează foarte mult în zilele de astăzi investiţiile făcute în tehnologie. Vedem din ce în ce mai des un parc de maşini, utilaje moderne, dar totuşi, în capătul lanurilor de grâu întâlnim încă şi combine vechi de peste 30 de ani, însoţite de tractoare de aceeaşi generaţie. Cum se face că, iată, ne schimbăm maşina de stradă, dar pe cea cu care vrem să obţinem pâinea de zi cu zi o lăsăm de-o parte? - Aici trebuie evidenţiate mai multe aspecte. În primul rând, vreau să se înţeleagă faptul că acele combine româneşti de care vorbeaţi nu au fost chiar atât de proaste pe cât s-a tot vorbit, şi drept dovadă observăm că, iată, funcţionează şi acum, la 20 de ani după revoluţie. De asemenea, trebuie să reţinem că, în ceea ce priveşte combinele de import, ele sunt încă destul de scumpe, iar referitor la comparaţia făcută cu maşina de stradă, nu ştiu dacă lucrurile trebuie văzute în felul acesta. - Dar ştiţi şi dumneavoastră, aşa cum o ştim foarte mulţi, că sunt destui cei care deţin ferme de peste două-trei sute de hectare şi lucrează cu tractoare rămase de pe timpuri, iar în capul locului au parcată o maşină care costă poate cât două din aceste utilaje. Ce-l opreşte pe omul în cauză să nu cheltuiască pentru două tractoare noi, care cer şi costuri mai mici şi au şi o eficacitate mai mare? - Cred că este mai degrabă vorba de o anumită lipsă de educaţie economică, de creştere, în plan social, dar aşa cum am spus, eu cred că ţine mult de această trecere la capitalism, sunt mulţi bani care se cheltuiesc aiurea. Spre exemplu, uitaţi-vă câţi bani se cheltuiesc în învăţământul românesc cu aceste facultăţi particulare, ajungând să avem o ţară de super-valori, oameni titraţi, cu grămezi de diplome, dar cu puţini specialişti… - … să înţelegem că pe undeva sunteţi de acord cu acea controversă ridicată în urmă cu aproximativ o lună de preşedintele statului, domnul Traian Băsescu, cel care s-a apucat să spună lucrurilor pe nume, afirmând că: „Avem prea mulţi filozofi şi prea puţini tinichigii”? - Cred că şi această afirmaţie a fost oarecum forţată de presă, însă realitatea este că în şcoala românească, prin toate aceste facultăţi apărute peste noapte, după părerea mea, nu mai avem decât jumătate profesori şi jumătate studenţi. Este o neclaritate şi trebuie să fie ridicate multe semne de întrebare în acest sens. S-au cheltuit foarte mulţi bani în învăţământ, şi asta fără o finalitate dorită. Suntem o ţară în care toată lumea face facultate şi prea puţini sunt specialişti. - Câţi ani credeţi că mai trebuie să treacă şi ce trebuie să se întâmple pentru a duce faimoasa sapă, din curte, ca exemplar de muzeu? - Încă 20. Încă cel puţin 20 de ani. - Şi nu credeţi că este cam mult totuşi? - Nu. O spun din punctul omului care trăieşte la ţară. Şi eu am o sapă în curte şi ştiu foarte bine cât de necesară este. Sunt, de asemenea convins, că aici faceţi referire la întregul lanţ de scule folosite de atâţia zeci de ani, prăşitoare, rariţă şi multe altele de acest gen. - Care sunt şansele, pe termen scurt, pentru a reuşi să-i convingem pe oameni să renunţe la munca în acest sistem de „part-time”, pentru că întâlnim încă astfel de cazuri, şi să meargă liniştiţi, să-şi cedeze suprafeţele moştenite către fermele care, uşor-uşor, încep să prindă contur? - Cred că acest proces ar putea fi accelerat, dar asta numai în condiţiile în care fermele dovedesc seriozitate, arată că sunt capabile să lucreze suprafeţele luate în arendă. Pentru asta însă revin la nevoia de implicare a statului şi acordarea ajutorului atât pentru cei care dau pământul în arendă, cât şi pentru cei care îl primesc. - De unde credeţi că vine percepţia omului care trăieşte la ţară că cei care vin cu arendă, cu asociaţii, sunt din start hoţi şi nu urmăresc decât să-şi scoată bani pentru ei şi să-l tragă în piept pe cel care este deţinătorul de drept al suprafeţei agricole? - A fost cândva şi această lipsă de neîncredere, dar treptat ea a început să dispară. Asta şi datorită faptului că cei care promiteau şi nu-şi respectau angajamentul au început să se retragă. Au fost numeroase societăţi care s-au dus, au dispărut în negură vremii, iar acum au rămas doar cei care vor într-adevăr să facă ceva bun, de calitate. Arenzile din zilele noastre nu le mai fac decât oamenii potenţi financiari cei care reuşesc să obţină performanţă, şi nu mulţi sunt cei care au curajul să facă acest lucru. - Credeţi în ideea că vreodată ţara aceasta va mai fi ceea ce se pare că a fost cândva, acum mai bine de 60 de ani, ţara care să dea ora şi preţul care trebuie la marile burse ale cerealelor? - Vom ajunge să producem, dar să dăm ora exactă, asta nu se va mai întâmpla niciodată. Din păcate, astea sunt condiţiile. - Am avea totuşi forţa să-i băgăm în faliment pe producătorii de roşii din Egipt, pe cei de mere din Turcia şi aşa mai departe? - Nu aşa trebuie pusă problema. Noi nu trebuie să căutăm să-i băgăm pe alţii în faliment. Rolul nostru este să producem, ceea ce nu s-a mai întâmplat de ceva timp încoace. Grădinile s-au rărit, producţia a scăzut, dar cred că printr-un program la nivel naţiona, bine stabilit, printr-o organizare bine pusă la punct, putem da mai mult acestei ţări. - S-a auzit tot mai des afirmaţia conform căreia roşia făcută de noi este mai proastă calitativ decât cea care vine din Turcia. De ce, de unde vine asta? - Nu neapărat. Nu cred că diferenţa este atât de mare, pentru că de ceva vreme au început şi ai noştri să facă producţie după toate regulile impuse. Depinde însă de felul în care se produce, de calitatea solului, de faptul că unii fac o producţie forţată, în grabă, şi multe altele de genul acesta. De asta a şi apărut agricultura ecologică… - … şi este agricultura eco o alternativă la ceea ce se face astăzi? - După părerea mea, acest tip de agricultură nu a pătruns deocamdată suficient la noi. Cred că la ora aceasta nu sunt mulţi cei care fac şi reuşesc să trăiască bine de pe urma acestei alternative. Este încă destul de greu să faci modul acesta de agricultură în ţara noastră. - Asistăm de multă vreme încoace la un paradox. Astfel, când iese grâu mult, vine cineva la noi, un tip cu guler alb şi cravată la gât, care spune: „Domnule, e mult, dar va avea un preţ mic, pentru că e prost calitativ, conţine sau nu conţine ceea ce trebuie”, şi asta doar pentru a da un preţ cât mai mic. Când grâul este însă într-o cantitate mai mică, se spune că este bun, dar preţul de piaţă este, iarăşi, unul mic. Ce ne facem în cazul acesta? - Din păcate, foarte multe nu se pot face. Apar aceşti intermediari, măsurile nu se aplică şi în felul acesta se face efectiv protecţie socială pe cârca producătorului. În felul ăsta se poate reuşi şi se poate face o evaluare normală, numai dacă se intervine şi asupra acestor impuneri exagerate. Pe de altă parte, s-a încercat totuşi o implicare a statului de a stopa această evaziune, un lucru deloc rău, pentru că astfel toate aceste produse agricole luate la negru scad efectiv preţul. Trebuie făcută ordine în sistem, dar trebuie ţinut cont şi de ce ai băgat, de ce oferi şi de ceea ce iei. Este, deci, nevoie de o corelare în acest sens. - Poate fi relansată agricultura, fie ea la nivel mai mic, fie la nivel mare, prin impunerea unui TVA mai mic pentru cei care muncesc şi produc în primă fază? - Sigur, şi acesta poate fi un mod de a încuraja fenomenul. După părerea mea, cred că asta ar fi cu adevărat o chestiune pozitivă. |
Interviu despre starea naţiunii cu
Copyright©2007 Ziarul de Olt. All rights reserved.
