Drăghicescu, de la Şerbăneşti,
a câştigat pariul cu agricultura

Într-o societate dominată de fatalism şi de criză, într-o ţară care caută de câteva decenii drumul spre normalitate, există şi excepţii de la regula generală. La 30 de kilometri de Slatina, în comuna Şerbăneşti, judeţul Olt, cineva se încăpăţânează de ani buni să demonstreze atât pentru sine, cât şi pentru cei aflaţi în treacăt sau în miezul problemei că agricultura este cea care mai poate salva încă o dată România, aşa cum s-a întâmplat în perioada interbelică.
Acum, acest lucru se petrece la un alt nivel, într-o conjunctură în care ambiţia, modestia, perseverenţa fac front comun pentru a defini reuşita într-un domeniu pe care guvernanţii îl promit şi arareori îl ţin minte atunci când deţin frâiele puterii. Când spui SC LONGIN SRL spui Drăghicescu, de la Şerbăneşti, sau invers.
Oamenii văd că aici se poate, că un om, cât se poate de normal, modest cât cuprinde, reuşeşte de la an la an, sub auspiciile unor vremuri nu întotdeauna favorabile, este excepţia de la trăsătura generală a unei societăţi în care substantivul criză a devenit deja o marcă înregistrată.
Mircea Longin Drăghicescu, omul care munceşte în credinţă peste 4000 de hectare de pământ, este unul dintre noi, care a priceput că munca, doar munca, reprezintă garanţia unor fapte care duc pe drumul deloc bătătorit spre prosperitate. Aici, faţă de alte locuri şi situaţii, câştigul nu este doar al unui om, ci al tuturor celor care participă la viaţa de zi cu zi din cadrul acestei societăţi de producţie, înainte de a fi aşa cum se defineşte prin acte, una comercială.
Locuitorii zonei primesc de la acest om, cei care au încredere în el şi vin cu terenul lor în arenda lui Mircea Longin Drăgicescu, preţul corect, răsplata cuvenită pentru încrederea într-un om care a înţeles că agricultura făcută în credinţă este un mod de a fi.
Ceea ce se întâmplă la Şerbăneşti, ce face acest om este un miracol al existenţei agrare, un mod de a fi, de pe urma căruia toată lumea, da, toată lumea este mulţumită. Aici, bobul de grâu cunoaşte împlinirea supremă a unui an de existenţă, de atunci când pleacă sub brazdă până când devine pâine proaspăt rumenită, pe care o primesc oamenii care, pe cont propriu, n-ar avea satisfacţia corectă. Producţiile obţinute sunt cu mult peste media dată de statistici, iar omul are satisfacţia că pământul românesc poate să dea şi hrană şi bunăstare.
Alături de Mircea Longin Drăghicescu, în această reuşită, se află cei care trudesc, cei care ştiu că locul lor de muncă este sigur, atât timp cât joci corect faţă de el, dar şi faţă de tine. Această minune agrară nu ar fi fost posibilă şi fără sprijinul unui colectiv de specialişti, dintre care reporterul nu a cunoscut personal decât un inginer care cunoaşte şi ştie ceea ce trebuie: Dumitru Bădălan. Cu discreţie, specifică de altfel, primarul comunei, Titi Peligrad, este, la rândul lui, un om care a înţeles că rolul unui conducător de comună trebuie să fie şi cel care sprijină prin puterea sa, în limitele legii, munca de zi cu zi a unui om care ştie ce face şi face doar ceea ce trebuie: Mircea Longin Drăghicescu.
Tăcut, acesta a acceptat cu greu un dialog, care s-a dovedit pe parcursul lui a fi neconvenţional, pe temele muncii sale. A răspuns aproape la tot, nu a ocolit nici un răspuns, arătând că atunci când munceşti corect chiar nu ai ce ascunde. (A.D., C.E.)

- Ce înseamnă pentru dumneavoastră agricultura, performanţa obţinută în acest domeniu?

- Vedeţi dumneavoastră, tot ceea ce am făcut eu, de-a lungul timpului, a reprezentat un mod de activitate, nu neapărat o afacere. Afacerea a venit ulterior. Este ca atunci când te apuci de un lucru, din plăcere, iar abia după începi să te gândeşti şi la beneficii din acesta.

- Ce are, în prezent, societatea dumneavoastră în administrare?

- În ceea ce priveşte culturile mari, ocupaţia noastră principală, vă pot spune că, în momentul de faţă, din cele aproximativ 4.500 de hectare, avem, după cum urmează: 2.200 de hectare cu grâu, 800 de hectare cu rapiţă, 600 de hectare de floarea-soarelui, 550 de hectare de porumb şi alte 60 de hectare cu furaje. Practic, nici o brazdă de pământ nu este nemuncită.

- Cât din această suprafaţă este proprietatea dumneavoastră, şi cât reprezintă arenda oamenilor?

- Nu pot spune că avem chiar aşa de mult pământ, dar avem totuşi în jur de 100 de hectare cumpărate, în proprietate. Marea majoritatea a terenului îl avem în arendă şi îmi place să cred că am respectat întocmai ceea ce am promis.

- Ne puteţi spune cam cât primesc oamenii, proprietarii terenului, de pe urma muncii dumneavoastră?

- Vă pot spune, dar înainte de asta vreau să fac precizarea că au existat şi mici diferenţe, de la an la an. La început, au fost acordate cantităţi mai mari, acum, ţinând cont şi de faptul că au crescut considerabil cheltuielile, iar producţiile sunt oarecum nesigure, mergem pe 800-1.000 de kilograme de grâu la hectar. Cred eu că această cantitate, pentru marea majoritate a oamenilor, este oarecum acceptabilă, mai ales dacă ne amintim că mulţi dintre ei au acceptat din start, spunând că s-au săturat să plătească mai mult decât obţin. Agricultura nu poate deveni performantă pe suprafeţe mici, indiferent de câtă pricepere şi bună-credinţă dă dovadă cel care munceşte pământul de lângă casă.

- Am primit, totuşi, nişte informaţii, din partea unor surse bine informate, cum că la grâul de sămânţă aţi fi reuşit să scoateţi o producţie asemănătoare nemţilor, de cca. 5.999 de kilograme la hectar. Este o producţie record, cum a fost posibilă?

- Da, probabil că dumneavoastră faceţi referire la ceea ce s-a întâmplat mai exact anul trecut, atunci când vă pot spune că am avut un an extraordinar. Am avut şi un soi deosebit, franţuzesc, un soi bază care, din fericire pentru noi a dat rezultate. Este, dacă vreţi, un soi care poate fi practic multiplicat încă doi ani de acum încolo. Sincer, a fost o surpriză plăcută, cultura de toamnă a arătat foarte bine, chiar dacă în decursul anului credeam că nu vom reuşi să scoatem mare lucru de acolo.

- Următoarea întrebare este logică, de aceea vrem să aflăm şi noi cum reuşiţi? Care este marele secret al dumneavoastră, atât în culturile de grâu, cât şi în celelalte?

- Nu este neapărat vorba de un secret anume. Pot spune însă că un rol foarte important îl are tehnologia aplicată şi trebuie înţeles faptul că atunci când vrei să realizezi ceva, trebuie să o faci aşa cum ştii mai bine. Eu nu muncesc pentru altul, ci muncesc, în primul rând, pentru mine. Astfel, rezultatul şi producţiile obţinute se răsfrâng inevitabil asupra societăţii din care şi eu fac parte. Dacă nu fac producţie, mai bine închid porţile şi plec. Planta nu poate fi minţită, nu poţi cere producţie dacă nu respecţi cu sfinţenie toate etapele. O spun şi colegii mei, specialiştii din agricultură, vă pot confirma cele care urmează. În agricultură, dacă încerci să păcăleşti rodul muncii tale, eşti imediat taxat, căci te păcăleşti pe tine.

- Dar cum aţi explica totuşi faptul că, în clipa de faţă, deşi agricultura la nivel de ţară este practic în colaps, mai există, ce-i drept, nu mai mult de câteva zeci de firme care reuşesc să facă producţie şi performanţă în acelaşi timp? Cum de sunteţi atât de puţini cei care reuşiţi?

- Nu vreau să vorbesc foarte mult despre ceea ce se întâmplă de mai multă vreme încoace, la nivelul ţării noastre. Vă spun însă că scopul nostru este acela de a face ceva bun, de a reuşi în ceea ce ne-am propus. Dacă respecţi tehnologia, atunci nu ai cum să nu faci producţie.

- Presupunem că dispuneţi şi de un parc special de scule şi unelte cu care să vă puteţi face treaba în condiţii optime. Ne puteţi spune în ce constă acest parc?

- Am reuşit, într-adevăr, să facem lucrurile bune, cu o dotare tehnică destul de bună. Totul s-a realizat însă cu investiţii considerabile, iar în ultimii ani am alocat pentru acest lucru aproximativ două milioane de euro, bani proveniţi în mare majoritate din programele SAPARD şi FEADR. Însă, să nu credeţi că te duci aşa la cineva şi îţi dă bani pentru utilaje. Totul este calculat, iar obligaţiile financiare sunt imense. Agricultura de performanţă cere utilaje de performanţă.

- Ne puteţi spune cam cât reprezintă pentru dumneavoastră ajutorul statului, care, ce-i drept, în ultimile două decenii, tot încearcă foarte multe căi, până la această ultimă formă de subvenţionare venită prin APIA? Este statul un partener al succesului dumneavoastră?

- Este un oarecare ajutor, dar personal vă pot spune că cel mai mult am fost ajutat în 2007, perioadă în care am fost scoşi din marele necaz care se abătuse asupra noastră datorită secetei. Sigur, însă, că şi acest ajutor are şi el limitele lui, dar greul nu-l împarţi cu nimeni. Ştiţi, la necaz, eşti singur, iar la succes nu mai ai loc de prieteni. Aici, sunt multe de spus, dar asta este treaba altora, eu cred că treaba mea este doar să muncesc.

- Care este punctul dumneavoastră de vedere faţă de banii aceştia europeni, care se dau ca subvenţie pe cultură, la hectar?

- Sunt bani daţi pe suprafaţă, bani buni, importanţi, care ne ajută să ne putem desfăşura cât de cât activitatea. Asta nu este însă o bază foarte solidă. Ca procente, banii primiţi de la stat reprezintă aproximativ 20-25% din cheltuiala pe hectar, şi asta doar respectându-se întocmai normele impuse. La asta se mai adaugă subvenţia la motorină, la credit agricol, ajungându-se astfel la 30-35% la hectar. Repet însă că cele mai bune sunt tot seriozitatea şi munca, fără de care nu se poate realiza performanţă. Să nu credeţi că vine Uniunea Europeană să-ţi facă treaba! Recunosc ajutorul, dar greul cade tot pe noi.

- De câţi oameni dispuneţi în acest moment?

- Acum dispunem de aproximativ 50 de angajaţi, şi asta chiar dacă având o dotare foarte bună a existat un moment în care doream să fac o reducere de personal. A intervenit însă această problemă socială, generată de criza economică şi am renunţat la această idee pentru binele oamenilor.

- Este simţită această criză şi la nivelul afacerii dumneavoastră?

- Sincer, nu mă pot plânge foarte mult, ci din contră, odată cu ea am observat şi anumite lucruri bune. Criza am simţit-o cel mai mult în toamna anului trecut, atunci când, scăzând foarte mult preţurile la produsele agricole, a existat o oarecare problemă. Dacă este să vedem însă şi partea bună, am observat că oamenii şi-au dat mult mai mult seama de adevăratul sens al muncii. Avem foarte mulţi oameni buni, capabili, de care sincer vă spun că sunt mulţumit. Cei care sunt afectaţi de criză sunt speculanţii, dar agricultura nu face casă bună cu fenomenul speculativ.

- Am observat, de curând, într-o revistă de profil, că sunteţi în clipa de faţă într-un top 50 al celor mai buni agricultori din ţară. Cum reuşiţi asta, care este secretul dumneavoastră?

- Nu vreau să comentez pe această temă, îi las pe alţii să o facă. Locul pe care îl ocup are mai puţină importanţă pentru mine în acest moment şi credeţi-mă că altele sunt priorităţile. Se poate să fi fost o întâmplare... În agricultură, chiar dacă pare paradoxal, este nevoie şi de puţină inspiraţie.

- Păi, cum aşa, puteţi fi puţin mai explicit?

- Vă pot răspunde, dându-vă ca exemplu ceea ce am făcut în primăvara acestui an, atunci când, inspirat fiind, m-am apucat puţin mai devreme de semănat. Am semănat astfel cu aproximativ o săptămână înaintea altora, chiar dacă mulţi îmi spuneau că nu e bine, că poate revine frigul, mai îngheaţă, şi altele de genul ăsta. Mă refer aici la culturile de porumb şi floare-soarelui care au prins imediat, iar acum avem culturi extraordinar de bune. Eu sunt de părere că orice acţiune, înainte de a fi făcută, trebuie foarte bine cântărită, dar trebuie să ai şi puţină inspiraţie, puţin fler...

- Ce credeţi că trebuie să facă statul pentru punerea agriculturii pe locul pe care-l merită în ocupaţia celor care, iată, mai au un pic de tragere de inimă în ţara asta?

- Statul oferă, aşa cum am mai spus, atât cât poate. Nu putem cere de la stat fără să producem, de aceea trebuie cu toţii să muncim, să ne ajutăm aşa cum putem, să ştim să o facem.

- Este un avantaj pentru dumneavoastră că unul dintre secretarii de stat din preajma şefului de la Agricultură este un om de-al nostru, din partea Oltului? Îl ştiţi pe domnul Cătălin Roşculete?

- Da, personal, cred că este un lucru destul de bun. Îl cunosc şi pe domnul Roşculete, despre care pot spune deschis că este un om capabil, cu experienţă în domeniu, iar asta nu poate să fie decât un avantaj pentru noi. Insist însă şi spun că indiferent de cei care sunt acolo, tot de noi depinde totul. Noi trebuie să muncim, să producem, că altfel, degeaba ne văietăm că nu se vinde producţia, că nu se mai face ştiu eu ce...

- Apropo de partea finală a discuţiei, de a vinde şi de a pune pe piaţă. Cum se face totuşi că atunci când este producţie mare, iar preţul este mic, nu are cine să-l cumpere, iar atunci când este puţin, ai vinde pe un preţ bun, dar nu ai ce? Cine îşi bagă oare coada în toate astea?

- Este o problemă des întâlnită. Din păcate, asta este situaţia, suntem, dacă vreţi, la cheremul angrosiştilor. Fără ei nu se poate face piaţă, iar noi suntem obişnuiţi să producem. Lanţul se rupe însă tocmai aici, între producător şi comerciant. Se întâmplă de multe ori ca profitul celui care a muncit pe timp de un an, pe un ciclu întreg câmpul, să fie egal sau, de multe ori, mai mic decât al celui care vine şi învârte o mapă de acte, fără să vadă ori să pună mâna pe bobul respectiv. Treaba este destul de complicată, dar astea sunt afacerile. Sunt şi riscuri şi beneficii, pentru că s-ar putea să câştige ori să piardă, dar de cele mai multe ori vă asigur că ei sunt foarte bine documentaţi. Nu poţi interveni în mecanismul economiei de piaţă, fie te supui, fie eşti eliminat.

- Ce a fost cel mai greu până în clipa de faţă, de când aţi început să construiţi acest brend? Până la urmă, şi nu ştiu dacă v-a mai spus cineva asta, numele dumneavoastră, cel puţin la nivelul Oltului, este o marcă.

- Da, nu ştiu dacă este sau nu aşa, dar cred că este totuşi prea mult. În ceea ce priveşte greutăţile întâmpinate, cu siguranţă, vă pot spune că începutul a fost, cum era şi normal, cel mai greu. Aşa se întâmplă în orice afacere. Am adunat multe momente fumoase, iar dacă ar fi să fiu supărat pe ceva, aş fi pe faptul că au trecut anii şi mai am încă multe de făcut.

- Mai ţineţi minte primul tractor al dumneavoastră?

- O, dar cum să nu-mi aduc aminte. Reţin foarte bine acele momente şi sigur că asta îmi face o deosebită plăcere. A fost un tractor obişnuit, aşa cum erau în acea vreme, apoi o combină luată la mâna a doua, nu ca cele pe care le avem astăzi. În ceea ce mă priveşte, pot spune că dacă ar fi s-o iau de capăt, aş face exact aceleaşi lucruri. Sunt însă, din păcate, destui cei care nu mai au astăzi chef de muncă, aşa cum era cândva, iar locul lor este luat treptat de utilaje.

- Cât costă, domnule Mircea Longin Drăghicescu, o zi de muncă la sapă, la dumneavoastră? Este, dacă vreţi, o întrebare tendenţioasă, pentru că n-aş crede că se practică asta.

- Într-adevăr, la sapă mai puţin, pentru că utilajele au început să ia locul muncii manuale, dar vă pot spune că zilierii primesc 400 de mii lei vechi pe zi, plus câte două pâini de fiecare. Este în continuare nevoie de ei şi chiar trebuie să avem oameni cât de cât pregătiţi, pentru că, dându-le utilaje de sute de milioane pe mâini, este normal să ai şi pretenţii să le întreţină, să le exploateze.

- Se adaptează omul care se urcă pe un tractor performant la lucrul cu un utilaj de genul acesta?

- Sigur că da. Nu există absolut nici o problemă, dar condiţia de bază este ca cel ce primeşte un astfel de utilaj să facă parte din tânăra generaţie. Ei învaţă repede, ştiu să lucreze cu ele şi astfel nu există probleme.

- Care a fost cel mai bun an al activităţii dumneavoastră?

- Ani buni au fost destui, dar cred totuşi că anul 2008 a fost, cu adevărat, un an de excepţie. Au fost condiţii bune, preţuri acceptabile, s-a valorificat destul de bine şi asta a contat enorm. De asemenea, nici anul acesta nu pare a fi un an catastrofal, aşa cum ne aşteptam. E drept că nu va mai fi acelaşi profit ca anul trecut, dar vom fi cu siguranţă pe linia de plutire. Sigur, până la toamnă mai este, şi vom vedea ce va urma.

- Producţia obţinută la porumb cum urmează a fi repartizată, cât primesc oamenii?

- Păi, este foarte simplu. Din cele 550 de hectare pe care le avem cu porumb, aproximativ 350 vor fi repartizate oamenilor. Au şi ei nevoile lor şi cred că este logic să procedăm aşa. Omul are nevoie de porumb pentru a întreţine o gospodărie tradiţională, în care acesta este vital pentru el, dar şi pentru animalele pe care le are pe lângă casa sa.

- Domnule Drăghicescu, vă satisface modul prin care APIA îşi duce până la capăt rolul de pârghie între muncitorul câmpului şi fondurile europene?

- Până într-un final, pot spune că da. Banii tot trebuie să îi primim, dar rău este faptul că ajung ceva mai târziu. Lucrurile s-au mai aşezat însă şi cred că, per-total, activitatea APIA este acceptabilă.

- Dar cum comentaţi dumneavoastră faptul legat de sumele de bani pe care le primim noi, muncitorii câmpului, din această ţară, şi câţi bani obţin cei ce muncesc în Germania, Austria, acolo unde preţul pe hectar este mult mai mare ca la noi?

- Din păcate, astea sunt condiţiile, nu avem ce să facem. Cauzele sunt multiple şi trebuie să recunoaştem că efectele crizei sunt mult mai serios resimţite la noi decât în alte ţări, gen Germania sau Austria. Cel mai greu este că pe noi nu ne prea ajută natura, şi când spun asta iau în calcul şi faptul că, chiar dacă respectăm tehnologia, cheltuielile pe hectar le facem, avem de multe ori ghinion cu natura. Aici, din păcate, revine încă o dată în discuţie problema sistemelor de irigaţii, cea care persistă de atâta vreme încoace. Având aceste sisteme de irigaţii, cu siguranţă, se schimba problema, însă…

- Şi nu credeţi că ar fi totuşi şanse să se poată rezova odată şi aceste probleme? Nu a trecut destul de când tot strigăm în stânga şi în dreapta că sistemul de irigaţii este vital agriculturii?

- Ba da, se poate şi sunt sigur de asta, dar problema care se pune este cine o face şi pe pământul cui? Fiind proprietăţile fragmentate, treaba este ceva mai delicată, dar, într-un final, tot va trebui făcută. E vorba de durată, iar noi trebuie să reţinem că lucrurile mari cu greu se fac.

- Au fost ani în activitatea dumneavoastră în care, atunci când aţi tras linie, ati constatat că sunteţi şi în pierdere?

- Au fost, cum să nu fie. Au fost destui şi cu toate astea am mers înainte, fără să dau o clipă înapoi. Asta este ceea ce am ales să fac, ceea ce îmi place şi merg mai departe, şi la bine, şi la greu.

- Credeţi că vreodată, în ţara asta, se va întâmpla ca rodul muncii unei familii cu trei-patru hectare să fie profitabil şi să dea o garanţie a unui trai decent?

- În ceea ce priveşte suprafeţele mici, nu cred că sunt foarte multe soluţii, ci mai degrabă ele vor dispărea treptat. Dacă ne referim însă la cele medii, de 10, 20 sau 50 de hectare, acestea vor da cu siguranţă rezultate. Cu toate astea, şi în privinţa acestora tot este nevoie de o tehnologie care, inevitabil, implică destul de multe costuri.

- S-a tot vorbit în ultima vreme de o reorientare în agricultură către plantele tehnice, energetice. Din ceea ce am vorbit, am observat că dumneavoastră nu prea vă îndreptaţi spre această ramură.

- Da, dar pentru asta iarăşi revenim la necesitatea sistemului de irigaţii. Pentru toate astea este nevoie de costuri destul de mari, de aceea consider că baza o reprezintă tot culturile de grâu, porumb, floarea-soarelui, care sunt mult mai sigure în condiţiile actuale. Sigur că, în ultima vreme, am luat în calcul şi noi o diversificare a culturilor, dar totul depinde de piaţă.

- Dacă săptămâna trecută aţi fi fost fericitul câştigător al premiului cel mare pus în joc de Loteria Română, la 6/49, aţi mai fi făcut agricultură?

- Vă asigur de asta. La agricultură nu renunţam nici dacă luam premiul de 11 milioane de euro, oferit de Loterie la 6/49. Nimic nu mă poate schimba. Dacă aveam banii aceia investeam în câteva linii complete de utilaje. Aşa, însă, îmi văd mai departe de treabă, pentru că sunt multe de făcut, foarte multe de făcut.