România încotro?

Evenimentele din decembrie 1989 se constituie, fără îndoială, ca un reper în istoria naţională. Pentru unii pozitiv, pentru mulţi rămâne însă controversat.
Decembrie 1989, în contextul întregului an, apărea atunci ca o necunoscută ce a determinat, pentru mulţi, o firească întrebare: România încotro?
Întrebarea era justificată atunci şi se justifică şi astăzi, căci, decembrie 1989 a răsturnat un tip de regim politic, dar raportat la realitatea trăită de cei mulţi, el poate fi perceput şi ca o fractură din mersul timpului istoric. S-a încercat deseori să se răspundă la întrebare, dar realităţile acestor 20 de ani ne determină să ne-o punem şi azi, prin prisma celor două dimensiuni fundamentale ale existenţei: omul ca individ, cetăţean pe de o parte, şi societatea umană, în ansamblul ei, pe de altă parte, în parcursul istoric naţional.
Asta, cu atât mai mult cu cât în istoria naţională, poporul român a ştiut să-şi gestioneze magistral momentele de cotitură.

Astfel, în numai 20 de ani de la Revoluţia din 1848, sub conducerea unor adevăraţi patrioţi, poporul nostru îşi făurea statutul naţional (Unirea Mică), căruia îi deschidea perspectiva modernizării prin măsuri şi reforme de importanţă capitală (domnia lui Cuza), care ne marchează şi azi.

După primul război mondial, în 20 de ani, naţiunea noastră şi-a făurit „România Mare”, şi-a rezolvat într-o mare măsură „chestiunea agrară”, şi-a stabilizat viaţa economico-socială, încât anul 1938 a fost anul ei „de vârf”, remarcându-se personalităţi uriaşe în viaţa social-culturală.

După anul 1945, când ţara era distrusă de război, când seceta şi foametea făceau ravagii, în aproximativ 20 de ani, România a reuşit, chiar sub ameninţarea sovietică, să-şi redreseze viaţa economică şi să treacă la un proces planificat de dezvoltare, care, o plasa pe locul II în lume, după Japonia.

Pe acest fond, de puternică stabilitate, în aprilie 1964, înlăturam practic dependenţa de U.R.S.S., iar în august 1968, apărând „Primăvara de la Praga”, România se impune ca o adevărată forţă pe scena internaţională, mai ales în contextul relaţiilor reci şi ameninţătoare dintre cele două sisteme.

Aceste fenomene remarcabile în istoria naţională ne dau dreptul, nouă, celor mulţi de azi, să ne întrebăm de ce ultimii 20 de ani s-au înscris pe linia unui regres general, mai ales dacă ne raportăm la realităţile social-economice ale anului 1989. Sigur, cauzele sunt multiple, dar cele mai evidente şi, din păcate, condamnabile, ţin de „firea unor oameni”: lupta oarbă pentru putere, neînţelegerile politice duse la absurd, dorinţa de parvenire, goana nebună după avere, sunt cele care au provocat o criză morală, profundă, ce a înlăturat din viaţa societăţii cele două dimensiuni fundamentale ale ei: valoarea şi competenţa.

Pe acest fond, al nesăbuinţei, paradoxul impune un „firesc de anormalitate”, ce a depreciat raportul individ-societate.

În cursul timpului istoric, renumiţi învăţaţi au explicat sensul acestuia pentru progresul societăţii umane şi democraţie, subliniind reciprocitatea celor două entităţi.
În antichitate, filozoful grec Socrate, căruia i se atribuie dictonul „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, susţinea că atât societatea, prin instituţiile sale, cât şi individul, trebuie să-şi cunoască gradul de responsabilitate pentru a deosebi binele de rău, negativul de pozitiv.
Cicero, gânditorul Romei Antice, remarca cele două aspecte fundamentale - unul se referă la binele suprem şi exigenţele obştii faţă de membrii ce o compun, iar al doilea se referă la ceea ce trebuie să facă individul în concordanţă cu normele şi virtuţile cetăţii.
În epoca Renaşterii, diversificarea existenţei social-economice, impunea un grad sporit de responsabilitate, atât faţă de sine, cât şi faţă de cei din jur. De la Descartes la Cantemir, se evidenţiază cele două trăsături fundamentale ale omului, şi anume bunul-simţ şi voinţa, încărcate de moralitate pentru adevăr şi fericirea celor mulţi.
Paşoptiştii au reliefat cu pregnanţă faptul că omenirea este în permanentă schimbare. Bălcescu remarca esenţial: „Omenirea nu este staţionară. Dezvoltarea ei urmează regulat după legile fixe ale progresului”.
În esenţă, relaţia individ-societate implică, în mod imperios necesar, responsabilitatea personală şi socială, cu multiple şi puternice valenţe de ordin moral şi politic, căci, în ultimă instanţă, în termini simpli, societatea umană este o asociere a indivizilor.
Responsabilitatea, aşadar, presupune două elemente esenţiale: primul este un sumum de obligaţii ale colectivităţii, ale societăţii, cu instituţiile sale faţă de individ. Asta presupune ca forurile conducătoare, clasa politică, prin instituţiile şi organele adecvate să elaboreze proiecte, programe, statute, coduri, instrucţiuni, documente, toate viabile şi realiste, bazate pe potenţial material şi uman care să asigure cadrul legislativ, politic, economic, social şi cultural, în care să se manifeste şi să se afirme toţi membrii societăţii.
În mod concret, acestea se referă şi se manifestă prin elementele constitutive ale statului şi în raport de cele trei puteri în stat:
- elaborarea, aplicarea şi respectarea legilor pentru toţi cetăţenii, indiferent de poziţie socială, religie, sex, etnie, etc;
- organizarea cadrului economic-social, care să asigure tuturor cetăţenilor locuri de muncă şi în consecinţă veniturile necesare pentru un trai cel puţin decent;
- elaborarea de politici financiare, fiscale, sociale, de apărare, de educaţie, de funcţionare clară a instituţiilor şi organelor de stat;
- asigurarea măsurilor de siguranţă şi securitate pentru toţi membrii societăţii;
- o politică externă eficientă.
Ce au făcut în aceşti 20 de ani autorităţile? Au lucrat ele cu temei şi moralitate? Au asigurat cu adevărat mersul înainte al naţiunii, pe calea unei democraţii reale? Cum s-au reliefat toate acestea în nivelul de viaţă, cultură şi civilizaţie al oamenilor, în contextul exigenţelor începutului de secol XXI?
Astfel, se pare că eforturile nu au fost nici suficiente, nici serioase pentru adoptarea unei legislaţii noi, care să asigure României siguranţă şi forţă în construcţia unei democraţii sănătoase. Neadoptarea în timp util a codului penal şi civil, a celor de procedură, au generat deseori inconsecvenţă şi lipsă de fermitate pentru o justiţie cu adevărat sănătoasă.
Abundenţa de ordonanţe guvernamentale date în toţi aceşti ani demonstrează că nu avem cadrul legislativ adecvat pentru nici un domeniu.
În altă ordine de idei, aplicarea legilor în litera şi spiritul lor a funcţionat deseori defectuos, afectând în multe cazuri drepturile şi libertăţile cetăţeanului. (vezi procesele pierdute la CEDO).
De aici considerentele negative asupra justiţiei noastre şi monitorizarea dictată de Bruxelles, precum şi apelurile la o adevărată reformă în justiţie.

De aceste defecţiuni au profitat „băieţii deştepţi”, care au devenit în acest timp miliardari super-bogaţi, iar fenomenul – corupţie – a devenit parcă o caracteristică de zi cu zi ce-i loveşte pe cei mulţi.

Cadrul economico-social actual este, de fapt, o realitate crudă provocată, în primul rând, de înţelegerea şi aplicarea greşită în foarte multe cazuri a ceea ce este – proprietatea. În loc să asigure un echilibru şi o proporţie corespunzătore a celor trei tipuri de proprietate (publică, privată şi mixtă), autorităţile au exagerat pur şi simplu procesul de privatizare. Acesta a devenit un fenomen general care i-a îmbogăţit nejustificat pe unii, a transformat cu adevărat industria naţională într-un „morman de fier vechi”, agricultura în urma aplicării nedrepte, în foarte multe cazuri, a legii fondului funciar s-a prăbuşit literalmente şi nu mai asigură nici măcar un minimum necesar pentru populaţia ţării şi, în consecinţă, importurile au crescut aducând multe efecte negative.

Infrastructura rămâne mereu la stadiul de planificare şi proiectare, deşi consumă fonduri uriaşe, iar alte domenii, învăţământ, cercetare, sănătate, cultură, sport, nu-şi găsesc cadenţa şi funcţionează la cota de „avarie”.

Efectele politicilor sociale lovesc într-o imensă parte a populaţiei. Politica de creştere continuă a preţurilor, specula, bunul plac al multor patroni care stăpânesc de la stabilimente gigant (Petrom, Sidex, Alro, etc), până la firme de construcţii, de comercializare a diferite bunuri şi produse, fluctuaţia şi ameninţarea cu prăbuşirea a monedei naţionale, toate agravate de o cauză financiar-economică provocată peste Ocean, au condus la o creştere a sărăciei populaţiei şi la imposibilitate afirmării unei clase de mijloc.

A crescut îngrijorător numărul şomerilor, a devenit imposibil ca mulţi cetăţeni să poată munci în ţară, şi de aici, un fenomen social-naţional, acela de părăsire a ţării de milioane de români, care, în cele mai multe cazuri, trăiesc acolo, în umilinţă şi desconsiderare.

S-au accentuat conflictele între generaţii astfel că pensionarii se consideră o categorie tot mai mult marginalizată.
Declaraţiile autorităţilor nu mai inspiră încredere şi sunt infirmate de realitate. Spre exemplu, deşi se declară că se vor menţine locurile de muncă, ba chiar se vor crea altele noi, numărul şomerilor declaraţi se apropie de un milion.
Popularitatea şi buna impresie asupra autorităţilor au scăzut constant, fie că acestea se consideră de stânga sau de dreapta, şi ca urmare participarea la vot a cetăţenilor este mereu tot mai mică.
Abordarea problematicii sociale în mass-media nu este făcută întotdeauna cu profesionalism, ba chiar, uneori, de pe poziţia partizanatului politic. Mai toate mijloacele scrise sau audio-vizuale relatează pe larg efectele unor fenomene, fără a sublinia în mod realist cauzele. Demascarea „celor vinovaţi” este făcută de multe ori subiectiv şi la comandă, servind unor interese particulare.

Se eludează legile care guvernează mersul societăţii omeneşti, fără a sublinia, în consecinţă, că necunoaşterea sau aplicarea greşită a acestora împiedică progresul, democraţia şi bunăstarea celor mulţi.

Excluderea competenţei şi valorii a condus la o „politică de gaşcă”, de interese neortodoxe, care şi-au făcut deseori loc în structurile puterii şi a determinat în cei 20 de ani o stare de lucruri a cărei perspectivă este doar declarativă, căci realitatea de zi ci zi naşte noi întrebări de genul: România încotro?
Situaţia economico-socială precară a generat o serie de fenomene negative, de amploare, puţin cunoscute în România înainte de 1989.

Corupţia, jaful economic, tâlhăriile, traficul de persoane, traficul şi consumul de droguri, agresiunile, clanurile interlope, împărţirea zonelor de influenţă, taxa de protecţie, sunt relatate zilnic în mass-media şi înfăţişate ca trăsături negative ale societăţii româneşti şi care nu descresc, cu toate că în ultima vreme intenţie şi acţiunile de stopare a acestora s-au intensificat.

Politica externă a fost întotdeauna o dimensiune de mare forţă şi mărturie stau multe acţiuni din istoria naţională, asta pentru că ea s-a bazat pe principii sănătoase, de interes naţional, ci nu pe conjuncturile ale momentului.
Azi, remarcăm, pe bună dreptate, apartenenţa noastră la N.A.T.O. şi U.E., dar asta nu ne dă dreptul de a ne folosi acest avantaj pentru interesul poporului.
Realişti fiind, istoria ultimilor ani ne-a fost favorabilă, pornind de la noua configuraţie a Europei, după 1989, şi politica Vestului pentru diminuarea influenţei şi forţei unei mari puteri, mergând până la încercarea de izolare a acesteia. Cu atât mai mult este necesar să îndeplinim şi să realizăm suprastructura şi condiţiile care erau cerute la aderare.
Ce facem pentru asta? Căci, până acum,
n-am fost capabili nici măcar să accesăm fondurile europene importante prevăzute pentru România, deşi ne plătim disciplinat contribuţia obligatorie. Cine sunt cei vinovaţi? Pentru ce sunt plătiţi?
Al doilea element este individul, cetăţeanul. Ce face el? Ce îndatoriri are? Le poate el îndeplini?
Datoria lui fundamentală este de a-şi utiliza personalitatea, forţa de muncă pentru prosperitatea societăţii. Mulţi întreabă însă unde şi cum?
Fidelitatea faţă de ţară, apărarea patriei ce sunt puse la îndoială de cetăţean şi le înfăptuieşte în măsura posibilităţilor.
Luptă în Irak, în Afganistan, în Kosovo şi reprezintă cu onoare ţara. Instrucţia militară a tânărului este însă astăzi o problemă ce contrastează puternic cu tradiţia pregătirii militare a tinerilor. Stabilimentele militare sunt în ruină, sistemele de tehnică de luptă ruginesc, clădirile şi anexele se degradează şi nimeni nu „vede”.
Plata de taxe şi impozite a devenit, din păcate, o povară, căci acestea s-au înmulţit ca număr şi valoare. Nu este cazul să comentăm mai mult dar înainte de aceşti 20 de ani, ele erau total neînsemnate pentru cetăţean, raportate la veniturile încasate, în timp ce azi ele sunt o povară.
Respectarea Constituţiei şi a legilor a fost întotdeauna pentru cetăţeanul român de bună-credinţă ceva de “no comment”.
Aşadar, iată cum se poate creiona imaginea celor 20 de ani pentru cetăţeanul român. Comparaţiile făcute de cei mai mulţi cu realitatea socio-economică de dinainte de 1989 nu au caracter politico-ideologic, ci strict socio-economic: locurile de muncă sigure, veniturile suficiente, locuinţele asigurate, accesul la învăţământ şi sănătate în mod gratuit, în accepţiunea individului, nu au legătură cu ideologia şi nici măcar cu tipul de societate, ci cu viaţa, cu modul de a trăi zi de zi, cu viitorul.
De azi, chiar ne întrebăm: Ce este capitalismul de la noi? Ce a fost socialismul la noi? Le-am depăşit istoriceşte? Atunci, unde ne îndreptăm, mai ales că acest început de mileniu este bântuit şi de o criză mondială a marilor bărbaţi de stat?

Aceşti 20 de ani cruciali n-au fost aşadar un semnal pozitiv, n-au deschis o perspectivă luminoasă pentru cei mulţi şi, în consecinţă, pe bună dreptate, toţi ne întrebăm: ROMÂNIA ÎNCOTRO??

Profesor Ion PĂTRAŞCU
Slatina