EDITORIAL

Totuşi, Christian Wuest are dreptate

de Alin DOROBANŢU

Preocupaţi cu grijile specifice sezonului de toamnă, împărţind calendarul în funcţie de nevoi şi de buget, atenţi la micul ecran, acolo unde se dezbate soarta naţiunii şi se joacă Liga Campionilor, abia dacă avem timp să vedem realitatea crudă a unei economii ce, o dată pusă pe picioare prin pârghiile mecanismului de piaţă, începe să se ghideze singură de pe principii nescrise, unanim acceptate, care se raportează sec doar la profit şi eficienţă maximă.
Aşa ne-a scăpat printre degete nouă, slătinenilor, o declaraţie făcută în urmă cu o săptămână, într-un cotidian central, de Christian Wuest, director general al Vimetco, firma ce deţine controlul asupra afacerii aluminiului românesc, ALRO Slatina. În colţul de pagină de interior, lângă o reclamă la un produs destinat pieţei cosmeticelor, Wuest spunea sec lucrurilor pe nume, despre o iminentă posibilitate a transferului afacerii din România, de la Slatina, spre est, în China. Explicaţiile oficialului cuprinse în articolul respectiv, seci, enunţate fără sentimentalisme, cuprindeau o trecere în revistă a oportunităţilor din domeniul resurselor energetice şi umane pe care le oferă China faţă de România, faţă de Slatina. Practic, enunţul acestuia dezgoleşte de o poleială subţire, de suprafaţă, modul cum statul român nu înţelege să fie partener activ într-o economie, care este bine să fie lăsată să se ghideze de pe principiile economiei de piaţă, dar trebuie lăsată să interacţioneze cu interesul public. Aproape fără să vrea, Wuest, prin „Am preferat China deoarece prezintă oportunităţi mai solide de dezvoltare. Există sprijin guvernamental ferm, acces facil la energie, iar costurile cu forţa de muncă sunt mult mai mici decât în România”, explică drama nefuncţionării relaţiei instituţionale dintre coloşii economici, investitorii strategici şi statul în ansamblul său.
A privi numai de pe poziţia încasatorului de impozite şi taxe marile companii se dovedeşte a fi un eşec. În lumea asta sunt în prezent firme şi chiar îşi pot permite să se mute de pe o paralelă pe alta a globului pământesc, fără să se gândească la ce lasă în urmă, la comunităţi umane şi la cutremurele sociale ce se pot produce printr-o astfel de mişcare. Vimetco este una dintre aceste firme, care are dreptul să-şi susţină punctul de vedere fără a avea obligaţii sociale, căci, până la urmă, statul este cel care are rolul de protecţie socială şi nu compania privată.
Departe de mine gândul de a sugera măcar faptul că statul trebuie să se facă preş în faţa ALRO Slatina, să-i acorde acesteia alte avantaje decât cele care se cuvin de drept, din legislaţia românească în vigoare. Însă, faţă de ALRO statul este dator mai mult decât se crede, decât se vede. Lipsa recunoaşterii faţă de compania slătineană, a unor drepturi generate de statutul de consumator constant de energie, eterna suspiciune faţă de o afacere ce varsă anual zeci de milioane de dolari la bugetul naţional, îndreptăţeşte ALRO să gândească şi să acţioneze cu ochii spre Estul îndepărtat. Într-un fel, este ca într-o căsnicie, acolo unde dacă simţi că ceva nu merge, nici o lege nu te poate forţa să rămâi pe viaţă lângă un partener care consideră ca are numai drepturi şi nici o obligaţie.
Măcar din respect pentru vreo câteva zeci de mii de suflete dependente de compania de la Slatina, statul ar trebui să ofere, nu privilegii, ci drepturi reale mărcii ALRO. Refuz să-mi închipui acum cum s-o traduce în chineză ALRO, dar nu am încotro decât să-i dau dreptate lui Christian Wuest, faţă de declaraţia acestuia făcută în urmă cu o săptămână, într-un interior de pagină a unui cotidian central.